1. Învăţăturile carismatice despre „botezul spiritual“ ca o a „doua binecuvântare“

Unul dintre cele mai populare subiecte discutate în cercurile penticostale şi carismatice este teza că fiecare credincios are nevoie să primească un „botez spiritual“ ca o a doua experienţă sau o „a doua binecuvântare“ separat de convertire şi de naşterea din nou. Capacitatea de a înţelege necesitatea unui asemenea „botez spiritual“ s-a pierdut chipurile în perioada post-apostolică, dar a fost dată de Dumnezeu generaţiei din vremea de pe urmă care să experimenteze marea „revărsare a Duhului“.

Potrivit acestor învăţături, Dumnezeu a dorit să echipeze Biserica din vremea de pe urmă cu putere specială, de fapt cu revenirea puterilor şi darurilor pe care le-au avut apostolii şi care sunt acum transmise individului prin „botezul spiritual“. Astfel, învăţătura despre „botezul spiritual“ este perechea învăţăturii despre „revărsarea Du-hului în vremea de pe urmă“; acestea formează împreună baza doctrinară a întregii mişcări penticostalo-caris-matice.

Prin urmare, carismaticii obişnuiesc să pună creştinilor fideli Bibliei întrebări precum: „Aţi primit deja Duhul Sfânt?“ sau: „Aţi avut un botez spiritual?“ De fapt, aproape toate felurile de penticostali şi carismatici afirmă că un credincios nu primeşte Duhul Sfânt la convertire şi nu are parte de naştere spirituală ca un copil al lui Dum-nezeu, ci trebuie să caute o asemenea experienţă pentru a primi Duhul lui Dumnezeu sau cel puţin plinătatea, pute-rea şi darurile Lui. Experienţa se poate face prin diferite metode, potrivit diferiţilor învăţători carismatici.

Metoda cea mai populară este punerea mâinilor; se cere unei persoane să se deschidă deplin pentru ce urmează să i se dea şi să se golească de sine, să-şi lase la o parte raţi-unea, iar lucrătorul penticostal îşi va pune mâinile pe căutător. Alte metode sunt „sesiunile de aşteptare“ in-tense cu post şi rugăciune, iar uneori doar porunca de a imita limbile vorbite de alţii, fapt care are adesea ca urmare vorbirea în limbi a persoanei respective şi „bo-tezul spiritual“. Semnul principal al unui „botez spiritual“ este capacitatea de a vorbi în limbi, adică rostiri în stare de transă într-un „limbaj“ supranatural (de obicei total neinteligibil).
Se spune că urmările cele mai importante ale „botezului spiritual“ sunt vorbirea în limbi, capacitatea de a primi „vorbirea lui Dumnezeu“ prin viziuni, vise şi voci audi-bile sau percepute mintal, precum şi capacitatea de a face miracole, cum ar fi vindecări sau puteri supranaturale. Mai mult, predicatorii penticostali şi carismatici ne spun că „botezul spiritual“ este iniţierea într-o sferă spirituală total diferită care îi face pe credincioşi să fie nişte „super-creştini“ sub toate aspectele.

Se spune că li se dă victorii complete sau aproape com-plete asupra păcatului şi ispitelor, experimentează o im-presionantă sfinţire, bucurie, putere spirituală, autoritate asupra lui Satan şi a demonilor săi, precum şi o continuă „prezenţă a lui Dumnezeu“ care poate fi simţită şi care are drept urmare copleşitoare experienţe emoţionale exta-tice. Potrivit acestor oameni, nu ai altceva de făcut decât să fii „botezat în duh“ ca să experimentezi tot ce au văzut şi experimentat apostolii – inclusiv vizite ale îngerilor, vise călăuzitoare, deplasări miraculoase în alte locuri, călătorii în cer şi iad, precum şi tot ce-şi mai poate ima-gina fantezia de ordin religios.

Prin urmare, nu este de mirare că asemenea mesaje sunt foarte atrăgătoare pentru mulţi creştini din zilele noastre. Mulţi sunt abătuţi din cauza eşecului spiritual sau stării spirituale joase, experimentând prea adesea lipsă de pu-tere şi înfrângere spirituală în viaţa lor şi luptându-se cu dificultăţi aparent insurmontabile.

Ca urmare, oferta unei senzaţionale experienţe spirituale unice care să le rezolve toate problemele sună plăcut în auzul lor, şi ei sunt înclinaţi să se deschidă pentru o ase-menea experienţă care să le schimbe întreaga viaţă. Şi, la urma urmelor, Biblia pare să dea dreptate învăţătorilor penticostali şi carismatici; nu citim oare că Cristos ne va boteza în Duhul Sfânt? De aceea, înţelegem câteva moti-ve pentru care un număr crescând de credincioşi se ală-tură mişcării penticostalo-carismatice şi caută acel „botez spiritual“ ca o îmbogăţire pentru viaţa lor spirituală.

Dar este oare această experienţă specială cu adevărat de la Dumnezeu? Cum putem să verificăm dacă ea e auten-tică sau contrafăcută? Ce se poate spune despre nişte în-tâmplări mai degrabă dubioase care sunt de fiecare dată legate de acel „botez spiritual“? Putem oare să ignorăm avertizările pe care le-au emis mulţi lideri şi învăţători creştini respectaţi împotriva acestei experienţe? Ei bine, singurul mod de a căpăta lumină şi siguranţă în aceste chestiuni este de a cerceta Scripturile şi de a vedea dacă învăţăturile penticostale şi carismatice corespund cu ade-vărat învăţăturii apostolice din Noul Testament.

Tot ce vine de la Dumnezeu este în armonie cu revelaţia adevărată şi completă dată de El, deci cu Biblia. Orice învăţătură falsă, oricât s-ar deghiza ea ca „biblică“, va contrazice neapărat învăţătura sănătoasă a Scripturii în câteva puncte importante. Prin urmare, Scriptura trebuie să fie standardul nostru de testare, când testăm duhurile, aşa cum ni se porunceşte în 1.Ioan 4:1: „Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi“.

2. Învăţătura Bibliei: Când primeşte un credincios Duhul Sfânt?

Prin urmare, atunci când vrem să supunem la test învă-ţăturile penticostale şi carismatice privind primirea Du-hului Sfânt într-o a doua experienţă pentru a vedea dacă sunt adevărate sau nu, trebuie să examinăm învăţătura Bibliei pe această temă. Întrebarea care se ridică este: Unde poate fi găsită această învăţătură şi cum anume?

Cum şi unde putem găsi învăţătura Bibliei privind o anumită temă?
Lucrul acesta este foarte important dacă nu vrem să fim induşi în eroare de învăţătorii falşi. Aceştia operează ade-sea cu anumite pasaje ale Scripturii care sunt scoase din context, deseori preluate din Vechiul Testament şi apli-cate greşit credinciosului din epoca Bisericii. De exem-plu, ei vor cita promisiunea dată de Dumnezeu Israelului că nu le va da niciuna dintre bolile din Egipt dacă vor fi ascultători (Ex.15:26), şi vor spune atunci că orice copil al lui Dumnezeu ar putea evita îmbolnăvirea pur şi simplu prin ascultarea de Dumnezeu şi „faptul de a crede în mod corect“. Dar aceasta trece cu vederea faptul că în timp ce israeliţii au primit multe promisiuni şi binecu-vântări pământeşti, exterioare, noi ca şi credincioşi nou-testamentari ne bucurăm de promisiuni şi binecuvântări spirituale şi cereşti în Cristos (cf. Ef.1:3), care sunt mai înalte şi mai preţioase decât cele din Vechiul Testament, dar nu includ promisiunea că nu vom fi niciodată bolnavi.

Un principiu de bază al interpretării biblice este că tre-buie să facem deosebire între căile lui Dumnezeu cu Isra-elul, poporul pământesc al lui Dumnezeu în Vechiul Le-gământ, şi cele cu Biserica, poporul ceresc distinct al lui Dumnezeu în Noul Legământ, precum şi cu Israelul viitor sub Noul Legământ şi cu neevreii în Regatul Mesianic de o mie de ani. În istoria răscumpărării lui Dumnezeu există trei stadii diferite şi distincte.

Faptul de a recunoaşte distincţiile privitoare la relaţiile lui Dumnezeu cu oamenii în aceste trei dispensaţii sau epoci înseamnă a „împărţi drept Cuvântul adevărului“ (2.Tim.2:15). A face lucrul acesta înseamnă pur şi simplu a interpreta revelaţia lui Dumnezeu după principiile care sunt date chiar în Cuvântul Său (cf. Rom.9:1–11:36; 1.Cor.10:1-11; 2.Cor.3:6-16; Gal.3:15–4:31; Ef.2:11–3: 11; Col.2:16-17; 1.Tim.7-11; Evr.7:11–10:18). Dacă fa-cem confuzie între relaţiile lui Dumnezeu cu Israelul, cu Biserica şi cu Regatul Mesianic, ne vom rătăci inevitabil de la învăţătura biblică şi vom sfârşi probabil într-o înşelare profeţită pentru timpul de pe urmă.

Prin urmare, în Vechiul Testament nu vom găsi învăţătu-ră biblică despre vreo caracteristică a Bisericii noutes-tamentare. Putem găsi nişte prefigurări, simboluri, tipuri sau promisiuni pe care le putem aplica credinciosului noutestamentar (Col.2:17; 1.Cor.10:6,11; 2.Cor.1:20), dar niciodată doctrină care să se refere la Biserică, pur şi sim-plu pentru că Biserica, principiile şi învăţăturile ei au fost un mister ascuns profeţilor din Vechiul Testament (Rom. 16: 25-26; Ef.3:4-10). Nu putem construi nicio doctrină despre Biserică şi despre credincioşii noutestamentari bazaţi pe revelaţia dată în Vechiul Testament. Baza evi-dentă pentru toată învăţătura noastră trebuie să fie Sfin-tele Scripturi ale Noului Testament. Aceasta nu înseamnă desigur că n-am putea găsi promisiuni sau cuvinte ale Domnului în Vechiul Testament pe care să le putem apli-ca la noi şi la epoca noastră a Bisericii. Dar baza doctri-nară pentru Biserică trebuie să fie extrasă din revelaţia noutestamentară.

Când ajungem însă la Noul Testament, descoperim nevo-ia de a diferenţia şi căuta adevărata bază a doctrinei pri-vind Biserica şi credinciosul noutestamentar. Evanghe-liile conţin multe învăţături preţioase ale Domnului nos-tru Isus Cristos, dar trebuie să fim conştienţi de faptul că Domnul nostru i-a învăţat aici pe discipolii Săi evrei despre viitorul Regat al lui Dumnezeu în general.

Învă-ţăturile Sale din Evanghelii nu dezvăluie sfatul deplin şi întreg al lui Dumnezeu pentru Biserică (cf. Fap.20:27). Aşa cum zice chiar Domnul nostru, lucrul acesta n-a fost posibil, pentru că discipolii nu puteau suporta atunci o asemenea învăţătură. De aceea, adevărul deplin despre Biserică a fost revelat doar când Duhul Sfânt a fost dat în Ziua Cincizecimii:

„Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul, căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lu-crurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi“ (Io.16:12-14).

Această promisiune se referă în mod evident la învăţătura apostolilor de după Ziua Cincizecimii (cf. Fap.2:42). Nu-mai când discipolii evrei au primit Duhul Sfânt şi au fost botezaţi în noul creatul Corp al lui Cristos au fost ei în stare să înţeleagă, chiar dacă treptat şi cu dificultate, planul total nou pe care l-a avut Dumnezeu cu Biserica: un Corp spiritual nou în care evreii şi neevreii au fost uniţi într-un om nou în Cristos (Ef.2:11–3:10; Gal.3:28; Col.3:9-11).

Acest sfat al lui Dumnezeu a fost aşa de revoluţionar pentru evrei, încât au întâmpinat probleme serioase în înţelegerea şi acceptarea lui chiar şi după Ziua Cinci-zecimii; la început, ei chiar s-au împotrivit acelei unităţi dintre evrei şi neevrei în Cristos şi au cerut ca neevreii să fie circumcişi şi obligaţi să ţină Legea (Fap.10–11; 15; Gal.2–4). Dumnezeu Şi-a dezvăluit învăţăturile despre acel mister al Bisericii noutestamentare doar treptat şi în special prin apostolul Pavel, care a fost vasul ales al lui Dumnezeu pentru a revela învăţăturile Cristosului înviat pentru Biserica Sa (Rom.16:25-26; 1.Cor.4:1; 1.Cor. 4:36-37; Gal.1:11; Ef.3:1-11; Col.1:23-27; Ti.1:1-3).

Când privim la cartea Faptelor, nu ne putem aştepta să găsim acolo învăţătură despre Biserica noutestamentară, deoarece Fapte nu este o carte de doctrină, ci o carte de istorie inspirată care are de-a face predominant cu primii ani decisivi de după Ziua Cincizecimii, când Biserica de abia se înfiinţase şi se dezvolta dintr-un ansamblu de credincioşi exclusiv evrei în Ierusalim şi Iuda (Fap.1–7), extinzându-se apoi la neevrei (Fap.8–12) şi la lucrarea iniţială a apostolului neevreilor, Pavel (Fap.13–28).

Un principiu foarte important al învăţăturii biblice sănă-toase este să examinăm scrisorile Noului Testament con-form standardului lui Dumnezeu de interpretare a întregii Scripturi. Aceste scrisori reprezintă sfera cea mai înaltă de revelaţie biblică; numai ele ne dau lumină în legătură cu elementele esenţiale ale dispensaţiei Bisericii şi de aceea ne dau regulile de a înţelege şi de a aplica întreaga Biblie la noi.

Aceasta înseamnă că în studiul învăţăturii biblice privind Biserica vom începe cu scrisorile şi astfel cu temelia pusă de apostolii şi profeţii Noului Testament (Ef.2:20). În lumina acestei învăţături vom interpreta şi studia mesajul restului Noului Testament (Evanghelii, Fapte, Apocalip-sa), făcând totdeauna deosebire între dispensaţiile Israe-lului, Bisericii şi Regatului Mesianic, iar în lumina reve-laţiei noutestamentare vom studia şi aplica revelaţia vechitestamentară. În felul acesta vom ajunge la învăţă-tura sănătoasă a Bibliei şi vom evita denaturări ale adevă-rurilor biblice sau chiar doctrine înşelătoare care ne-ar putea afecta credinţa (cf. 1.Tim.1:6-11).

După ce-am explicat acest important principiu al stu- diului biblic, vom purcede acum să studiem chestiunea dacă un credincios noutestamentar primeşte Duhul Sfânt. Este oare adevărată şi sănătoasă biblic învăţătura penti-costală potrivit căreia lucrul acesta se va întâmpla doar mai târziu şi nu în clipa naşterii din nou?

a) Învăţăturile scrisorilor apostolice despre primirea Duhului

Aşa cum este de aşteptat, nu găsim în Vechiul Testament nicio învăţătură privind modul cum un credincios din epoca Bisericii primeşte Duhul, deoarece nu Biserica e avută în vedere acolo. Totuşi, găsim câteva promisiuni importante pentru viitorul Israelului, atunci când se va în-toarce la Domnul la sfârşitul zilelor. Atunci, Dumnezeu va scoate din ei inima de carne, le va da o inimă nouă şi-Şi va pune Duhul în ei (cf. Ez.36:26-27). Lucrul acesta este analog cu experienţa naşterii din nou pe care o face credinciosul noutestamentar, dat fiind că avem parte acum de Noul Legământ care va fi acordat Israelului convertit în viitor (cf. Ier.31:31-34; Lc.22:20; 2.Cor.3:6; Evr.8–9).

În Evanghelii nu avem nicio învăţătură privitoare la această chestiune, deşi avem o promisiune în Ioan 7:39 ce indică Ziua Cincizecimii. Nici în Fapte nu găsim această învăţătură, dar găsim mai multe exemple privind modul cum au primit oamenii Duhul Sfânt (cf. Fap.2:38; 10:47). Doctrina legată de acest subiect se află în Scriso-rile din Noul Testament, mai ales în Scrisoarea către Galateni. Apostolul aduce argumente contra ereziei aces-tor oameni de a adăuga Legea la Har şi îi întreabă: „Aţi primit Duhul prin faptele Legii sau prin auzirea cre-dinţei?“ (Gal.3:2; cf. 3:5).

Pe aceeaşi linie de argumentare, el arată spre Cristos, care a purtat blestemul Legii „pentru ca noi să primim promisiunea Duhului prin credinţă“ (Gal.3:14). Cineva ar putea susţine că aceste pasaje nu arată clar dacă Duhul este primit prin credinţă salvatoare la începutul noii vieţi sau prin vreun „act de credinţă“ special la o dată ulteri-oară. Dar al treilea pasaj clarifică lucrul acesta: „Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor ce cred, prin credinţa în Isus Cristos“ (Gal.3:22; cf. Gal.4:6).

Luate laolaltă, aceste pasaje ale Scripturii ne învaţă că credinciosul noutestamentar primeşte Duhul Sfânt prin credinţa salvatoare în Cristos, şi anume atunci când crede prima dată în Cristos ca Domn şi Salvator al său. Astfel, Duhul este primit la convertire, iar primirea Lui este legată de naşterea din nou prin acel Duh. Această legă-tură este confirmată de Tit 3:5-6, Efeseni 1:13 şi 2.Co-rinteni 1:22. Ea este limpede dovedită de un alt pasaj important, Romani 8:9: „Voi însă nu mai sunteţi pămân-teşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Cristos, nu este al Lui“ (cf. Iu.1:19; 1.Io.3:24; 4:13). Prin urmare, primirea Duhului şi începutul adevăratei vieţi spirituale merg mână în mână şi nu pot fi separate una de alta; dacă încă n-ai primit Duhul, nu ai viaţă, nu eşti convertit cu adevărat.

Acum, unii doresc să evite această învăţătură clară afir-mând că un credincios putea să fi primit Duhul Sfânt la convertire, dar nu plinătatea, ci doar o mică parte din El. Dar aceasta ar impune noţiunea nebiblică că Duhul Sfânt ar fi o forţă impersonală, o simplă putere a lui Dumne-zeu, şi nu o persoană divină. Dar această învăţătură din urmă este fără îndoială adevărată, aşa cum dovedesc mul-te pasaje din Scriptură, în care Biblia pune în seama Du-hului Sfânt toate calităţile unei persoane (de ex. Mt.4:1; 10:20; 28:19; Mc.13:11; Lc.12:12; Io.14:16-17; 15:26; 16:13; Fap.5:3,9; 10:19; 16:7; 18:5; 20:28; Rom.8:26; 1.Cor.2:10; 12:11; Ef.4:30; Fil.1:19; 1.Tim.4:1; Ti.3:5; Evr.3:7; 9:8; 10:29; Iac.4:5; 2.Pt.1:21; 1.Io.5:6-8; Ap.2:7; 22:17).

Dar dacă Duhul Sfânt este o persoană divină, atunci nu poţi să-L primeşti decât ca atare – ca o fiinţă întreagă, nu doar o parte din El! Prin urmare, a primi Duhul înseamnă a primi potenţial întreaga Sa plinătate – cât din acea plinătate experimentează un credincios este o altă ches-tiune; aceasta depinde de umblarea lui cu Domnul. Dar, la convertire şi naşterea din nou, fiecare credincios pri-meşte Duhul lui Dumnezeu ca o Persoană şi în toată plinătatea Lui, care locuieşte în el, îl naşte ca şi copil al lui Dumnezeu, îl sfinţeşte, îl sigilează – şi toate acestea în momentul decisiv al convertirii adevărate şi al vieţii noi.

Astfel, vedem că doctrina penticostalo-carismatică ce spune că Duhul este primit la un stadiu ulterior al vieţii creştine e dovedită ca falsă în Scriptură. Biblia nu afirmă existenţa unor stadii diferite ale darurilor spirituale, ci doar existenţa unor stadii diferite de maturitate (cf. 1.Io. 2:12-14). Adevăratul dar noutestamentar al Duhului este primit la naşterea din nou şi nu ulterior.

b) Argumente carismatice din cartea Faptelor

Pentru a-şi apăra doctrina nebiblică în faţa acestei învă-ţături coerente din scrisorile apostolice, penticostalii de-duc uneori nişte argumente din cartea Faptelor.

Discipolii înainte şi după Ziua Cincizecimii
Un asemenea exemplu sunt discipolii Domnului nostru înainte şi după Ziua Cincizecimii. „Uitaţi-vă la discipoli înainte de a primi Duhul“, ar putea spune cineva. „Uita- ţi-vă ce slabi şi lipsiţi de credinţă, ce încăpăţânaţi, ce neascultători şi ce laşi erau! Dar, odată ce-au primit Du-hul Sfânt, au devenit curajoşi, puternici şi fideli. Ei erau credincioşi înainte de Ziua Cincizecimii, dar au primit putere numai după aceea. Aşa şi tu, trebuie să experi-mentezi propria ta Zi a Cincizecimii pentru a deveni un puternic om al lui Dumnezeu!“ La prima vedere, aceste cuvinte sună destul de veridic, dar trebuie să studiem cu mare atenţie şi profunzime Scriptura pentru a căpăta din ea răspunsuri adevărate şi învăţături clare.

Întrebarea este: Putem oare să-i luăm pe discipolii Dom-nului înainte de Ziua Cincizecimii ca un argument pentru starea spirituală a credincioşilor noutestamentari de după Ziua Cincizecimii? Dacă studiem Biblia în privinţa aces-tui subiect, trebuie să tragem concluzia că lucrul acesta nu este posibil. Discipolii Domnului nostru erau, în pri-vinţa chestiunii dispensaţiilor, tot sub Lege; ei nu erau în-că fii ai lui Dumnezeu în Cristos, deşi credeau în Mesia. Credinţa lor era în Mesia pe pământ înainte de a-Şi fi îndeplinit lucrarea decisivă; noi credem în Mesia crucifi-cat, înviat şi înălţat la dreapta lui Dumnezeu în cer. Ei nu puteau să fi primit înfierea noutestamentară deplină, de-oarece încă nu fusese turnat Duhul Înfierii. Vedem aceas-ta în Ioan 7:39.

„Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit“.

Prin urmare, primirea Duhului nu era posibilă înainte de Ziua Cincizecimii, iar naşterea din nou biblică, care este efectuată de Duhul Înfierii (sau adopţia noastră ca fii), nu era nici ea posibilă (cf. Rom.8:15; Gal.4:6). Mângâietorul nu putea veni pentru a locui în credincioşi înainte ca lu-crarea Domnului nostru să fie complet făcută. În lumina acestui lucru, trebuie să mai înţelegem că ei nu au primit cu adevărat Duhul Sfânt când Domnul Isus a suflat peste ei şi le-a spus: „Primiţi Duhul Sfânt“ în Ioan 20:22. În originalul grec nu există articol hotărât înainte de „Duhul Sfânt“, aşa că nu putem traduce, aşa cum fac multe ver-siuni: „Primiţi Duhul Sfânt“. Putem înţelege aceste cu-vinte doar ca o întărire temporară cu Duh până când ur-mau să primească cu adevărat Duhul în Ziua Cincizeci-mii.

De fapt, ar fi fost ceva imposibil pentru Duhul Sfinţeniei să locuiască în nişte oameni păcătoşi înainte de a fi avut loc sacrificiul perfect al lui Cristos Domnul nostru şi de a-Şi fi vărsat sângele preţios, acest sânge care este sin-gurul în stare să cureţe eficient o inimă păcătoasă. Numai după ce a fost îndeplinit acel mare sacrificiu al marelui nostru Preot a putut Duhul lui Dumnezeu cel sfânt să vi-nă şi să locuiască în oameni. Dar acea lucrare îndeplinită implica nu numai moartea Răscumpărătorului nostru pe cruce, ci şi învierea şi înălţarea Sa la cer, precum şi intrarea Sa în sanctuarul ceresc cu propriul Său sânge, care trebuia să fie (aşa putem deduce) stropit pe scaunul ceresc al îndurării, unde vorbeşte încă pentru noi (cf. Evr.9:5,11-14,23-26; 10:1-22; 12:24).

Numai după ce s-au îndeplinit toate acestea Şi-a dat Tatăl Duhul Său Fiului, astfel încât El să-L reverse asupra credincioşilor, aşa cum vedem din Fapte 2:32. Prin urma-re, discipolii Domnului nostru se aflau într-o situaţie foarte specială înainte de Ziua Cincizecimii, şi nu-i pu-tem compara cu noi. Deşi ei crezuseră înainte în Cristos, doar în Ziua Cincizecimii au primit plinătatea a ceea ce primim noi ca credincioşi în epoca Bisericii; ei s-au născut din nou, au primit Duhul, au fost botezaţi şi sigi-laţi în Duh, umpluţi cu Duh, care i-a şi împuternicit. Noi primim acum toate acestea în clipa în care credem în Cristos, aşa că nu-i putem compara pe discipoli cu noi ca să „dovedim“ doctrina „unei a doua binecuvântări“.

Discipolii lui Ioan din Efes
Celălalt incident din Fapte citat frecvent ca dovadă pen-tru o „a doua binecuvântare“ este întâlnirea apostolului Pavel cu unii discipoli ai lui Ioan Botezătorul din Efes (Fap.19:1-7). Aici, în versetul 2, Pavel le pune discipoli-lor o întrebare pe care mulţi penticostali le-ar pune-o azi altor creştini: „Aţi primit Duhul Sfânt când aţi crezut?“ Aceasta pare foarte mult o confirmare adevărată a învă-ţăturilor penticostale – cel puţin la prima vedere. Dar cine erau cei cărora le-a pus Pavel acea întrebare?

Aflăm din text că erau evrei care trăiau în diaspora, prin-tre păgâni. Ei erau obligaţi de Legea lui Moise să vizi-teze Ierusalimul şi templul de trei ori pe an, cu ocazia marilor sărbători. Ei făcuseră lucrul acesta pe timpul când Ioan Botezătorul se ridicase şi predicase mesajul său de pocăinţă. Ei se pocăiseră şi fuseseră botezaţi, dar credinţa lor nu era o credinţă în evanghelia completă noutesta-mentară. Ei credeau în Mesia care trebuia să vină, aşa cum Îl predicase Ioan, dar evident că nu erau în Ierusalim când predicase Domnul Însuşi sau când S-a oferit pe Sine ca sacrificiu pentru păcătoşi pe cruce. Prin urmare, apos-tolul le predică acum evanghelia noutestamentară deplină despre Mesia care venise, murise pe cruce pentru noi păcătoşii, înviase şi stătea în ceruri la dreapta lui Dum-nezeu.

Numai când aceşti evrei au crezut în această evanghelie adevărată şi au fost botezaţi în numele Domnului Isus au primit ei Duhul, şi aceasta prin punerea mâinilor de către apostolul Pavel. Vedem aici că acest episod era o situaţie specială la începutul Bisericii, dar în niciun fel tipică pentru modul cum primeşte un credincios noutestamentar Duhul Sfânt. Aceşti bărbaţi nu erau cu adevărat născuţi din nou, şi chiar modul în care au primit Duhul a fost unul special, nu tipic pentru noi cei de astăzi.

Căci, atunci când Scriptura menţionează evreii, poporul ales cândva care Îl respinsese pe Mesia al său, se pare că aceşti evrei trebuiseră să fie botezaţi cu apă mai întâi pentru a primi Duhul (cf. Fap.2:38). Probabil că Dumne-zeu cerea ca ei să renunţe în public la legătura lor cu poporul evreu şi să-şi mărturisească credinţa în Mesia cel respins înainte de a putea să primească Duhul. Dar Dum-nezeu a acţionat în mod diferit cu păgânii din casa lui Corneliu; ei au primit Duhul mai întâi şi botezul în apă pe urmă, la fel ca noi astăzi (cf. Fap.10:44-48).

Din nou, discipolii din Efes au primit Duhul prin punerea mâinilor unui apostol, ca samaritenii (Fap.8:16-17). Dar nu putem clădi o doctrină pe acest incident, pentru că el a fost diferit în cazul lui Corneliu, iar în Scrisorile apos-tolilor nu mai găsim niciodată punerea mâinilor menţio-nată cu privire la primirea Duhului. Singurii care au fo-losit aceasta ca să-şi întemeieze o doctrină greşită sunt membrii sectei Biserica Nou-apostolică, care afirmă că nu poţi primi Duhul până nu şi-a pus mâinile pe tine unul dintre apostolii lor falşi.

Din aceasta putem învăţa un lucru: N-ar trebui să clădim o învăţătură biblică pe cartea Faptelor, pentru că este o carte inspirată de istorie, nu de doctrină. Ea arată dezvol-tarea Bisericii şi răspândirea evangheliei de la începu-turile ei în Ierusalim, apoi în Iudeea şi Samaria, până la marginile pământului, dar nu ne arată doctrina Bisericii.

Mai putem învăţa un lucru: argumentele aparent biblice în favoarea doctrinei penticostale „a celei de-a doua bine-cuvântări“ se văd la o privire mai îndeaproape a fi pro-fund nebiblice. Doctrina penticostală este în contradicţie flagrantă cu învăţătura clară a Scripturilor Noului Tes-tament. Ea este o învăţătură greşită care îi induce în eroa-re pe credincioşi. Adevărata doctrină noutestamentară afirmă că un credincios primeşte Duhul la convertire şi naşterea din nou, nu mai târziu în viaţa lui creştină.

3. Învăţătura Bibliei: Ce este „botezul în Duhul Sfânt“ şi când îl primim?

Acum trebuie să ne ocupăm de o a doua chestiune: des-pre ce ne vorbeşte „botezul în Duh“ ca doctrină penticos-tală? Este el biblic sau nu? Acum, când cercetăm Scrip-tura realizăm că nu găsim acest termen, ci noţiuni simila-re, cum ar fi „faptul de a fi botezat în Duh“. Mai realizăm că doctrina despre „botezul în Duh“ nu se găseşte în Vechiul Testament, pentru că este o trăsătură distinctă a epocii Bisericii. În Evanghelii nu găsim o învăţătură (adi-că o explicaţie privind semnificaţia şi modul lui de primi-re), ci mai degrabă un anunţ al acelui botez ca ceva viitor. Acest anunţ vine de la Ioan Botezătorul (Mt.3:11; cf. Mc.1:7-8; Lc.3:16; Io.1:26-27):

„Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc“ (Mt.3:11).

Vedem aici că Domnul Isus Cristos Însuşi este Cel care are dreptul şi lucrarea de a boteza în Duhul Sfânt. „Bote-zul cu foc“ menţionat aici este apreciat de mulţi penti-costali chiar mai mult decât „botezul în Duh“, iar unii penticostali înflăcăraţi s-ar ruga astfel: „Doamne, botea-ză-mă cu foc!“, crezând că aceasta este o binecuvântare şi mai mare. Dar când studiem pasajul din Matei 3:7-12 ca întreg, realizăm că „botezul în Duh“ este fără doar şi poate o judecată, aşa cum se poate vedea din v. 10: „Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc“, precum şi din v. 12, unde se spune despre Cristos că „Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţa cu desă-vârşire aria şi Îşi va strânge grâul în grânar, dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge“. Prin urmare, aceşti oameni sunt induşi în eroare de nişte duhuri false să se roage pentru propria lor judecată!

În cartea Faptelor găsim prima dată viitorul „botez în Duh“ anunţat mai precis de Cristos Însuşi în capitolul 1. Aici se are evident în vedere revărsarea Duhului în Ziua Cincizecimii:

„Pe când Se afla cu ei, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui, ,pe care‘, le-a zis El, ,aţi auzit-o de la Mine. Căci Ioan a bo-tezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt‘“ (Fap.1:4-5).

În Fapte 2 nu găsim nimic menţionat despre acest botez cu Duh. Dar când apostolul Petru dă socoteală credincio-şilor din Ierusalim privind vizita lui la Corneliu, adeve-reşte că această promisiune a „botezului în Duh“ s-a îm- plinit în Ziua Cincizecimii:

„Şi, cum am început să vorbesc, Duhul Sfânt a coborât peste ei ca şi peste noi la început. Şi mi-am adus aminte de vorba Domnului, cum a zis: ,Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt‘. Deci, dacă Dumnezeu le-a dat acelaşi dar ca şi nouă, care am crezut în Domnul Isus Cristos, cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?“ (Fap.11:15-17).

Aici vedem că în judecata inspirată a apostolului darea Duhului Sfânt a coincis cu botezul în acelaşi Duh. Ambele s-au întâmplat mai întâi în Ziua Cincizecimii, dar s-au întâmplat şi în casa lui Corneliu.

Dar tot nu ştim care este înţelesul acelui „botez în Duh“. De ce este necesar acest botez? Ce efecte are el? Răs-punsul la aceste întrebări se găseşte, aşa cum ne-am aştepta, în scrisorile Noului Testament, în doctrina apos-tolilor. Citim despre el în prima Scrisoare către corinteni:

„Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh“ (1.Cor.12:13).

Ei bine, aici avem învăţătura despre „botezul în Duh“. Apostolul inspirat ne spune că această lucrare a lui Cris-tos se face în viaţa tuturor credincioşilor chiar în clipa când îşi experimentează noua naştere şi devin parte a Corpului lui Cristos, Biserica. De fapt, botezul biblic în Duh este însăşi operaţiunea prin care un om, neevreu sau evreu, e adus în Corpul spiritual al lui Cristos. Acum, el nu mai este evreu sau păgân, nu mai e german, englez sau român, ci este un om nou în Cristos, posedând cetăţenie cerească (Fil.3:20). El este parte din Corpul lui Cristos, din noul Templu al Bisericii. Lucrul acesta este efectuat de Duhul Sfânt, deoarece Corpul, ca şi Templul, este spi-ritual, nu potrivit cărnii.

De fapt, putem lega acest pasaj de importanta învăţătură din Romani 6, unde găsim, după convingerea mea, bote-zul în Duh descris ca aducându-l pe credincios în unire cu moartea şi învierea lui Cristos (lucru pe care botezul în apă nu-l putea realiza niciodată). Apoi, „botezul în Duh“ ar însemna şi aducerea unei persoane „în Cristos“ şi efectuarea în el a stării de a fi crucificat şi înviat cu Cristos (Rom.6:1-11).

Când studiem acest text doctrinar, putem vedea ceea ce nu este adevăratul botez în Duh, aşa cum pretind penti-costalii, şi anume o experienţă în care sunt implicate emoţii profunde, viziuni, curgerea puterii, senzaţii de căldură sau alte manifestări corporale. Adevăratul „botez în Duh“ este un lucru care nu poate fi simţit sau experi-mentat cu simţurile. Este o activitate invizibilă a Duhului Sfânt exact aşa ca sigilarea cu Duh sau sfinţirea prin Duh. Toate acestea se întâmplă pe nevăzute şi pe nesimţite în acel minunat şi ascuns moment în care are loc naşterea din nou. Poţi vedea roadele acestor acţiuni ale Duhului Sfânt, dar ele au loc în omul interior, ascuns de simţurile noastre.

Nu uita, există o lucrare a Duhului pe care poţi s-o expe-rimentezi în mod clar, şi aceasta este umplerea cu Duh. Nici chiar aceasta nu este însoţită de viziuni şi senzaţii fizice, dar este experimentată în tărie şi îndrăzneală spiri-tuală în mărturia pentru Domnul. Găsim exemple ale unei umpleri temporare cu Duh în cartea Faptelor (4:8,31; 7:55; 11:24; 13:9); aceasta se întâmplă aproape pretutin-deni în legătură cu o mărturie publică pentru evanghelie şi pentru Domnul nostru (cf. Lc.12:11-12).

Umplerea cu Duh nu este în niciun caz o „a doua bine-cuvântare“; ea are loc la început când primeşti Duhul. După aceea depinde foarte mult de viaţa ta de credinţă şi de atitudinea ta spirituală dacă eşti umplut de Duh sau nu. Apostolul Pavel ne dă porunca de a „fi umpluţi cu Duh“ în Efeseni 5:18, iar Ştefan a fost un exemplu de om „plin de credinţă şi de Duh Sfânt“ (Fap.6:5). Momentele spe-ciale ale umplerii cu Duh pe care le întâlnim în Fapte 4 sunt toate legate de o mărturie înaintea necredincioşilor, şi ele n-au durat permanent, ci în mod evident doar pentru timpul cât a fost necesară echiparea specială.

Prin urmare, studiul nostru a confirmat doctrina biblică potrivit căreia botezul în Duh aşa cum îl găsim în Biblie nu este o „a doua binecuvântare“, ci are loc la naşterea din nou, împreună cu şi legat de celelalte operaţiuni ale Duhului. Vedem din nou că doctrinele penticostalo-caris-matice despre un „botez în Duh“ ca o „a doua binecu-vântare“ sunt combătute de Scriptură.

4. Adevăratul dar al Duhului Sfânt şi duhul fals care lucrează în „botezul în Duh“ al carismaticilor

Am stabilit acum adevărul biblic că primim Duhul Sfânt ca o persoană Divină şi în plinătatea Sa potenţială la convertire şi la naşterea din nou, nu după aceea, şi că „botezul biblic în Duh“ are loc în acelaşi timp. În aceasta găsim confirmat un adevăr foarte profund şi important: adevărul atot-suficienţei lui Cristos.

Aceasta înseamnă că în clipa când Îl primim pe Cristos ca Domn şi Răscumpărător al nostru primim şi toată pli-nătatea Lui, toate binecuvântările pe care le-am putea primi, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu: „El, care nu L-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucru-rile?“ (Rom.8:32). Şi, aşa cum scrie în Coloseni 2:9-10: „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumneze-irii. Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri“. Astfel, când Îl avem pe Cristos, avem totul (Io.10:10); nu mai avem nevoie de vreo „a doua binecuvântare“, deoarece am primit în El tot ce avem nevoie (2.Pt.1:2-3); cu adevărat, Dumnezeu ne-a „binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Cristos“ (Ef.1:3).

De noi depinde să trăim în conformitate cu aceste bine-cuvântări, şi orice credincios va experimenta aceste da-ruri şi binecuvântări în măsură diferită, potrivit stării şi maturităţii lui spirituale. Dar toate acestea ne sunt date în Cristos chiar de la începutul vieţii noastre spirituale. Dacă trăim în ascultare, credinţă şi predare lui Dumne-zeu, vom avea prezente în viaţa noastră o mare parte din aceste binecuvântări; dacă ne lipsesc aceste lucruri, pu-tem experimenta foarte puţin din ele, dar ele tot ne apar-ţin în Cristos.

a) Adevărata cale spre tărie spirituală

Doctrina penticostalo-carismatică privind „a doua bine-cuvântare“ este fundamental greşită şi chiar eretică, toc-mai pentru că neagă atotsuficienţa lui Cristos şi suge-rează că copilul lui Dumnezeu, după ce L-a primit pe Cristos, are nevoie de ceva mai mult şi „mai înalt“ decât darurile şi binecuvântările pe care Dumnezeu i le-a dat în Cristos – deşi Cuvântul lui Dumnezeu ne spune expres că El ne-a dat „toate lucrurile“ cu Cristos (Rom.8:32). Aceasta deschide uşa pentru duhuri înşelătoare venind în viaţa credincioşilor prin falsul „botez în Duh“.

Cu toate acestea, trebuie să fim conştienţi că aceste doc-trine amăgitoare şi care induc în eroare recurg la carne şi la sentimentele pe care le pot avea mulţi credincioşi. Dacă priveşti la tine însuţi într-un mod carnal, atunci poţi întreba: „Mă simt oare cu adevărat binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală? De ce nu simt puterea Duhului Sfânt mai mult în viaţa mea? Sunt conştient de atâtea neajunsuri şi deficienţe, de atâtea înfrângeri în lupta mea împotriva păcatului şi cărnii – precis că-mi lipseşte ceva. Este posibil oare să nu fi primit deloc Duhul? Poate ar trebui să caut botezul în Duh al carismaticilor – poate că această experienţă îmi va schimba viaţa în bine!“

Care e răspunsul biblic la aceste întrebări? Cum putem să ne învingem starea carnală şi să experimentăm puterea Duhului Sfânt în viaţa noastră? Cum ne învaţă Biblia?

Aşa cum am văzut mai înainte, Biblia spune că am primit tot ce aveam nevoie, toate binecuvântările şi darurile spirituale, toată puterea şi tăria spirituală, Duhul Sfânt Însuşi şi plinătatea Lui la naşterea din nou. Dar în ce măsură experimentăm în realitate toate acestea depinde de umblarea noastră cu Cristos, de ascultarea noastră de Biblie şi de credinţa noastră. Se poate întâmpla ca, deşi în locurile cereşti sunt depozitate pentru noi toate binecu-vântările spirituale în Cristos, să nu ne bucurăm mult de ele pe pământ – poate pentru că ascundem şi îndrăgim vreun păcat, sau pentru că ducem o viaţă carnală, după bunul nostru plac.

Învăţătura Domnului nostru despre Duhul Sfânt din Ioan 4 ar putea să ne ajute la înţelegerea acestui aspect al vieţii noastre spirituale. Acolo, Domnul Isus îi spune unei sa-maritence despre minunata apă a vieţii: „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el în- tr-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică“ (Io. 4:14).

Aici, Duhul lui Dumnezeu care locuieşte în credincios este asemănat cu un izvor de apă vie, care alimentează un curs de apă ce curge neîncetat prin noi, înviorându-ne viaţa şi făcând-o roditoare pentru Dumnezeu. Acum, când acest curs de apă al Duhului a fost redus la o simplă dâră sau şuviţă de apă, iar apa vie nu mai curge în noi, atunci trebuie să inspectăm izvorul primar şi să-l curăţăm de tot gunoiul pe care l-am lăsat să se strângă acolo! De îndată ce am curăţat izvorul primar, apa vie va curge iarăşi din abundenţă.

Biblia ne învaţă că, deşi am primit Duhul lui Dumnezeu în toată plinătatea Lui, putem să-L întristăm (Ef.4:30-31) şi să-L stingem (1.Tes.5:19) prin atitudini carnale, în- căpăţânare şi păcat pe care nu le punem în ordine. Dacă aşa stau lucrurile, vom experimenta o secete interioară şi lipsă de putere spirituală, înfrângeri şi ispite grele. Vom duce lipsă de putere şi bucurie, pace şi comuniune intimă cu Cristos care rezultă dintr-o viaţă umplută de Duh. În- tr-o asemenea stare devenim slabi şi nestatornici; suntem ispitiţi să căutăm căi carnale de obţinere a bucuriei şi a unui fel de „putere“; aceasta este o stare în care mulţi cad pradă atracţiilor înşelătoare ale mişcării penticostalo-carismatice.

Dar modul biblic de ieşire dintr-o asemenea stare este să ne judecăm păcatele şi atitudinile carnale în lumina Cu-vântului lui Dumnezeu, să ne pocăim de ele şi să le măr-turisim lui Dumnezeu. Aceasta este „umblarea în lumină“ despre care ne învaţă apostolul Ioan (1.Io.1:5-10). Aceas-ta implică un studiu şi aplicaţie continuă a Cuvântului lui Dumnezeu la noi înşine şi la viaţa noastră interioară. Ea înseamnă să căutăm faţa Domnului şi să-I cerem să ne convingă de vina păcatelor noastre şi a atitudinilor noas-tre greşite şi să ne cureţe prin Cuvântul Său (cf. Ef.5:26; Evr.4:11-13). Înseamnă să ne umilim înaintea lui Dumne-zeu, aşa cum ne spune Iacov:

„Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolu-lui, şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. Curăţaţi-vă mâinile, păcătoşi-lor; curăţaţi-vă inima, oameni cu inima împărţită! Sim-ţiţi-vă ticăloşia; tânguiţi-vă şi plângeţi! Râsul vostru să se prefacă în tânguire şi bucuria voastră în întristare: Smeriţi-vă înaintea Domnului, şi El vă va înălţa“ (Iac.4: 7-10).

O importantă condiţie preliminară pentru o viaţă umplu-tă de Duh este o atitudine de predare totală lui Dumnezeu şi Cristos. „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească“ (Rom.12:1). Este de mare importanţă să încetez a trăi după poftele mele, după voia mea, şi în schimb să-mi predau viaţa, în special cor-pul şi mădularele lui, care sunt instrumentele lui de acţi-une, Dumnezeului cel viu, pentru a face voia Sa şi a-L servi cu fidelitate. „Să nu mai daţi în stăpânirea păca-tului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii“ (Rom.6:13).

Într-un sens mai profund, aceasta înseamnă să murim faţă de voinţa noastră proprie şi faţă de egoismul nostru trăind în mod conştient ca nişte crucificaţi şi înviaţi cu Cristos. În Romani 6 şi Galateni 5 suntem învăţaţi cum să punem această temelie a unei vieţi victorioase:

„Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Cristos am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Cristos a înviat din[tre cei] morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. În ade-văr, dacă ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemă-nătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere ase-mănătoare cu a Lui. Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, întrucât ştim că Cristosul înviat din[tre cei] morţi nu mai moare: moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. Tot aşa şi voi înşivă, socoti- ţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Cristos, Domnul nostru“ (Rom. 6:3-11).

„Zic dar: um-blaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi [lit. veţi împlini] poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege. Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavisti-ile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de par-tide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lu-cruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Roada Duhului, dim-potrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răb-dare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. Cei ce sunt ai lui Cristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei“ (Gal. 5:16-24).

Prin urmare, adevărata cale care duce la tărie şi victorie spirituală este viaţa conştientă trăită în comuniune cu Cristos ca unii crucificaţi cu El (Rom.6:6; Gal.2:20), morţi cu El (Rom.6:4-5; Ef.2:5-6; Col.3:3) şi aşezaţi cu El în locurile cereşti (Ef.2:6; Col.3:1-3). Aceasta înseam-nă că trebuie să ţinem seama în credinţă de poziţia noas-tră în Cristos pe care n-o putem simţi sau vedea, dar care e foarte eficientă odată ce umblăm în ea, dându-ne la moarte carnea, poftele şi mişcările ei (Col.3:5) şi trăind în mod conştient o viaţă nouă în puterea învierii lui Cristos. Toate acestea sunt rezumate minunat în mărturisirea apostolului Pavel:

„Am fost răstignit împreună cu Cristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine“ (Gal.2:20).

Aceasta este învăţătura sănătoasă a apostolilor, şi dacă trăim conform acestei învăţături, vom experimenta pute-rea, victoria şi conducerea spirituală după care tânjim şi de care avem nevoie. Nu există scurtături pentru a atinge acest scop, altfel riscăm să cădem în eroare şi înşelare. Într-un fel, mulţi oameni tânjesc în zilele noastre să po-sede puterea vieţii de înviere a lui Cristos, dar nu vor să plătească preţul, adică: să trăiască ca nişte crucificaţi cu Cristos şi să moară faţă de pofte şi păcate. Aceasta îi du-ce adesea pe oameni la o falsă „viaţă de sfinţenie“, şi mult prea adesea în erorile mişcării penticostalo-carismatice.

b) Băutul din fântânile otrăvite: înşelarea carismatică

Când dăm atenţie învăţăturii Bibliei, vom realiza că doc-trina penticostalo-carismatică a „botezului în Duh“ ca o „a doua binecuvântare“ nu este doar greşită, ci îi şi duce pe credincioşi departe de credinţa biblică pe drumul peri-culos al înşelării şi întâlnirii cu duhurile false. Dacă un credincios adevărat a primit adevăratul Duh al lui Dum-nezeu deja la convertirea lui, nu-L poate primi a doua oară. El a primit de la Dumnezeu tot ce poate şi vrea să dea El.

Acum, dacă el, indus în eroare şi îndrumat de învăţăturile penticostalo-carismatice greşite, se deschide pentru expe-rienţa spirituală numită „a doua binecuvântare“, va primi cu siguranţă un duh, totuşi acesta nu poate fi adevăratul Duh al lui Dumnezeu, ci un duh înşelător al întunericului. Domnul Se plânge în Vechiul Testament: „Căci poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apă“ (Ier.2:13). Şi penticostalii şi carismaticii au abandonat adevăratul izvor de apă vie şi au băut ape ciudate dintr-o fântână otrăvită.

Trebuie să medităm la toate acestea ca să detectăm planul satanic din aceste învăţături. În timp ce Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură că primindu-L pe Cristos am primit toate darurile şi binecuvântările lui Dumnezeu, diavolul spune credincioşilor: „Poate că-L ai pe Cristos în tine – dar Dumnezeu încă nu ţi-a dat tot ce ai nevoie! Tu ai nevoie să primeşti botezul nostru în Duh, altfel nu poţi fi un creştin puternic, învingător!“ Astfel, oamenii sunt pre-gătiţi pentru pasul următor. Ei sunt făcuţi să caute acest duh fals al penticostalilor; uneori sunt învăţaţi să se roage cu insistenţă şi să ceară lui Dumnezeu să le dea Duhul Său. Lucrul acesta sună foarte pios, dar întrucât Dumne-zeu ne-a spus limpede că ne-a dat deja Duhul Sfânt, toate aceste rugăciuni sunt totuna cu a-L face mincinos pe Dumnezeu. O asemenea rugăciune nu este plăcută lui Dumnezeu.

Pentru a justifica asemenea rugăciuni, carismaticii se referă adesea la Luca 11:13, unde citim: „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!“ Dar aceste cuvinte au fost spuse unor evrei credincioşi înainte de Ziua Cincizecimii, şi cu siguranţă că ele trebuiau să-i încurajeze pe discipoli să se roage pentru ca Duhul Sfânt să fie dat curând. Discipo-lilor li s-a spus să zăbovească în Ierusalim şi să aştepte Duhul (Lc.24: 49; Fap.1:4), şi ei au făcut lucrul acesta cu multă rugăciune (Fap.1:13-14; 2:1) până ce a fost dat Du-hul promis. Dar după aceea nu mai citim niciodată că ar trebui să cerem Duhul Sfânt. În această epocă a Bisericii, nu poţi primi Duhul Sfânt cerându-L, ci doar pocăindu-te şi crezând în Domnul Isus Cristos, aşa cum am arătat mai sus că stau lucrurile în Scrisorile apostolice.

c) Primirea unui duh diferit (2.Corinteni 11)

Când un copil al lui Dumnezeu este astfel indus în eroa-re să caute „botezul în Duh“ carismatic, el s-a plasat pe terenul alunecos al minciunii şi înşelării demonice. El este învăţat de penticostali să-şi lase la o parte toate rezervele şi să se deschidă necondiţionat Duhului pe care urmează să-l capete. În zilele noastre, el este primit cel mai adesea prin punerea mâinilor unui carismatic. E remarcabil că nu se întâmplă nimic când credinciosul este vigilent şi se roagă: „Doamne, dacă nu este de la Tine, atunci apără-mă şi nu lăsa să se întâmple nimic rău!“ Nu-mai atunci când credinciosul este complet pasiv, receptiv şi doreşte să primească un duh fals, acest duh poate în- tr-adevăr să intre în viaţa lui şi să-l influenţeze cu toate îndrumările şi revelaţiile lui false, cu puterile şi „da-rurile“ lui oculte.

Nu puţini sunt creştinii care ar nega că e foarte posibil ca un copil al lui Dumnezeu să primească un duh fals. Ei vor argumenta că Dumnezeu nu va permite niciodată să se întâmple lucrul acesta, că un creştin va putea detecta cu uşurinţă un duh demonic şi va evita să fie influenţat de el. Dar această gândire rămâne la stadiul de dorinţă. În realitate, avem în Biblie o învăţătură inspirată foarte importantă care adevereşte contrariul şi ne avertizează solemn contra înşelării demonice; ea se află în 2.Co-rinteni 11:2-4,13-15:

„Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dum-nezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Cristos ca pe o fecioară curată. Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit-o pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Cristos. În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt Isus pe care noi nu l-am propovăduit, sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit, sau o altă Evanghelie, pe care n-aţi primit-o, oh, cum îl îngăduiţi de bine!… Oamenii aceştia sunt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, care se prefac în apostoli ai lui Cristos. Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru dar dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârşitul lor va fi după faptele lor“.

Acest pasaj din Scriptură demască şiretlicurile viclene ale diavolului pe care le foloseşte ca să-i înşele pe credin-cioşi. El ne arată cum operează înşelarea în Biserică – nu numai înşelarea penticostalo-carismatică, ci şi celelalte erezii. Este de cea mai mare importanţă să studiem şi să înţelegem bine această avertizare; aceasta ne va ajuta să vedem prin perdeaua de fum pe care o foloseşte diavolul.

Potrivit acestui pasaj, corintenii, care erau fără îndoială credincioşi adevăraţi, chiar dacă unii foarte carnali, au fost înşelaţi de nişte apostoli falşi când apostolul adevărat Pavel a fost nevoit să plece de la ei. Unii evrei din Ieru-salim vizitaseră Biserica şi îi impresionaseră pe credin-cioşi cu oratoria şi aparent profunda lor învăţătură spiri-tuală. Corintenii se gândeau chiar că aceşti escroci erau mai inspiraţi decât Pavel însuşi! Acum, Pavel încearcă să-i ajute şi să-i aducă înapoi la adevărul apostolic. El le explică ce s-a întâmplat, şi lucrul acesta este foarte instructiv pentru noi.

Aceşti falşi apostoli erau de fapt servitori ai lui Satan şi s-au deghizat în predicatori creştini adevăraţi şi puternici. Ei i-au fermecat pe creştini şi i-au făcut să accepte predicarea lor falsă. Corintenilor li se părea totul bine; ei se simţeau înălţaţi şi îmbogăţiţi de noile revelaţii şi doc-trine interesante. Dar apostolul trebuie să le spună că de fapt ei au acceptat o evanghelie falsă, au primit un duh fals, străin, precum şi un Isus fals!

Cele trei elemente ale înşelării demonice
Aceasta este metoda de bază a lui Satan când vrea să-i înşele pe copiii lui Dumnezeu. Putem detecta aceste trei elemente de fiecare dată când ereziile şi mişcările înşelă-toare apar în Biserica lui Dumnezeu.

** O evanghelie diferită, un mesaj al salvării ciudat, denaturat, demonic:
Ştim despre evanghelia falsă a Bisericii Catolice, a Mar-torilor lui Iehova, a protestanţilor liberali, a Bisericii Emergente. Şi mişcarea penticostalo-carismatică îşi are evanghelia ei falsă. Ea este adesea numită „evanghelia deplină“, şi acest nume care induce în eroare înseamnă că potrivit ei sănătatea (şi adeseori şi bogăţia) e inclusă în răscumpărare. Ea se bazează pe interpretarea eronată a lui Isaia 53:3-4, unde scrie că Domnul Isus a purtat sufe-rinţele (sau bolile) noastre. Acest argument vrea să spună că un credincios în Cristos nu are nevoie să fie bolnav, ci poate revendica sănătatea ca fiind dreptul său de naştere. Mulţi alţi predicatori penticostali şi carismatici adaugă la aceasta prosperitatea şi succesul, care pot şi ele să fie „revendicate“ de creştin.

Dar, ca şi în cazul evangheliei false din cartea Galateni, vedem şi aici că orice adaos la evanghelia biblică a răs-cumpărării prin sângele lui Isus Cristos este de fapt o falsificare şi o denaturare. „Evanghelia“ eretică a răs-cumpărării plus Lege şi circumcizie e numită în Galateni 1 o evanghelie falsă. Adăugarea de sănătate şi bogăţie la evanghelie este şi ea o denaturare. Pe lângă aceasta, sunt multe alte denaturări ale evangheliei găsite în aceste cer-curi, de exemplu învăţături greşite privind sfinţenia şi salvarea prin fapte ale sfinţeniei în tabăra penticostală, iar în tabăra carismatică stima de sine şi caracterul lumesc, harul ieftin, formule magice ale aşa-numitului cuvânt al credinţei.

** Un duh diferit, ciudat, fals:
Aici avem dovada că un credincios adevărat poate primi un duh fals demonic când este înşelat de învăţătorii falşi sau de profeţii falşi. Mesajele fascinante, semnele şi mi-nunile pe care le fac aceşti oameni sunt efectuate de for-ţele demonice. Prin urmare, atunci când corintenii au ascultat bucuros şi fără rezervă critică mesajul înşelător al falşilor apostoli, au ajuns sub influenţa „unor duhuri înşelătoare şi învăţături ale demonilor“ (1.Tim.4:1). Aceasta a avut ca rezultat primirea unui duh diferit, care s-a deghizat ca Duh al lui Dumnezeu, dar este demascat de Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind un duh provenit din întuneric.

Aceasta nu înseamnă posedare sau locuire de un aseme-nea duh, pentru că un copil adevărat al lui Dumnezeu este sigilat cu Duhul Sfânt şi salvat din puterea întunericului (Col.1:13). Dar aceşti credincioşi au ajuns sub influenţa permanentă a unui duh înşelător; ei au acceptat învăţătu-rile şi îndrumările lui ca venind din partea lui Dumnezeu. Aşa lucrează Satan ca să-i ducă în rătăcire pe sfinţi, şi aceasta se întâmplă în mişcarea penticostalo-carismatică, unde predicarea şi învăţătura, profeţiile şi minunile sunt făcute de duhuri înşelătoare. Credincioşii care se deschid pentru mesaje, pentru profeţii sau pentru vindecători ajung sub influenţa de orbire şi amăgire a acestor duhuri. În special când vor căuta „botezul în Duh“ al carisma-ticilor sau le vor permite să-şi pună mâinile peste ei vor suferi o influenţă demonică.

** Un Isus diferit, fals:
Acesta este unul dintre secretele lucrării lui Satan pe care mulţi creştini evanghelici nu le înţeleg. Ei pot spune: „Dar uitaţi-vă la aceşti carismatici cum Îl iubesc pe Isus, cum ard pentru Isus şi vorbesc despre El în fiecare zi – precis că sunt sinceri!“ Dar noi trebuie să întrebăm: Care Isus? Adevăratul Domn Isus Cristos care este revelat în Cuvântul lui Dumnezeu – sau falsul Isus al Bisericii Catolice, straniul Isus al Martorilor lui Iehova, diferitul Isus al ereticilor liberali şi emergenţi – ori falsul Isus al mişcării penticostalo-carismatice?

Trebuie să recunoaştem tristul şi solemnul adevăr că acel „Isus“ care apare în vise şi viziuni, acel „Isus“ care îi inspiră pe falşii profeţi şi apostoli, acel „Isus“ care este adorat de „lauda“ carismatică rock şi pop este un Isus diferit de Domnul nostru preţios. Acest înger înşelător de lumină care îşi zice „Isus“ apare în viziuni într-o formă mereu schimbătoare – adevăratul Domn Isus nu poate fi văzut până nu suntem uniţi cu El în glorie (1.Pt.1:8; 1.Io. 3:2). Acest înger cere în profeţii unitatea ecumenică cu Bisericile catolice şi ortodoxe – adevăratul Domn aver-tizează contra unităţii false (2.Cor.6:14-18) şi a prosti-tuatei babiloniene (Ap.17–18).

Unul dintre carismaticii de frunte din lume, luteranul Arnold Bittlinger, l-a numit cândva pe acest „Isus“ fals „prototipul unui şaman [vrăjitor]“ şi l-a comparat cu vindecătorii oculţi ai păgânilor. Un alt carismatic renu-mit, Merlin Carothers, a povestit odată despre o viziune pe care a avut-o cu „Isus“, în care acest Isus s-a apropiat de el, a îngenuncheat înaintea lui, şi-a lipit faţa de coapsa lui şi a zis: „Nu vreau să mă folosesc de tine, ci vreau ca tu să te foloseşti de mine“. Dacă comparăm aceasta cu adevărata viziune pe care a avut-o apostolul Ioan în Apocalipsa 1, poţi cu uşurinţă să vezi că acest „Isus“ este un impostor demonic, şi nu Domnul nostru glorios!

Avem nevoie de o judecată spirituală trează în privinţa mişcării penticostalo-carismatice
Pentru a înţelege felul de înşelare existent atât în individul aflat sub influenţa duhului penticostal fals, cât şi în mişcare ca întreg, trebuie să înţelegem limpede natura de-monică a acelei înşelări. Această întreagă mişcare a fost creată, condusă şi răspândită de duhuri înşelătoare. Sim- ptomele tulburătoare pe care le experimentează mulţi adepţi înşelaţi ai acestei mişcări, cum ar fi gândurile blas-fematoare sau de sinucidere, depresiile, viziunile şi visele înfiorătoare, impulsurile spre necurăţenie şi adulter, transele şi reacţiile necontrolabile – toate acestea sunt manifestări ale forţelor oculte, demonice. Învăţăturile false şi doctrinele eretice la fel de tulburătoare ce fac ravagii în această mişcare, multitudinea de practici ne-biblice, ba chiar magice ce se găsesc pretutindeni – toate acestea sunt rodul stricat al „duhurilor înşelătoare şi învăţăturilor demonilor“ (1.Tim.4:1), şi nu al simplei greşeli omeneşti.

E important să afirmăm acest fapt recunoscut de aproape toţi credincioşii care – ca şi autorul acestei cărţi – au fost martori oculari implicaţi direct în această mişcare. Sunt foarte multe fenomene în această mişcare care provin în mod clar din activitatea duhurilor, nu doar din cea a oa-menilor. Cu toate acestea, mulţi evanghelici de azi, bine intenţionaţi, dar miopi din punct de vedere spiritual, au o judecată umanistă, greşită în privinţa mişcării penticos-talo-carismatice. Ei vorbesc despre simple „doctrine ne-biblice“, de „entuziasm nesănătos“ sau chiar de o „supra- estimare a Duhului Sfânt“ la penticostali şi carismatici. Dar asemenea puncte de vedere sunt în mod clar irelevante.

În mişcarea penticostalo-carismatică nu există doar învă-ţături „nebiblice“ sau „eronate“; pe acestea le găsim aproape pretutindeni, chiar şi în biserici biblice. Aici ne ocupăm de învăţături false distrugătoare ale credinţei bi-blice (2.Pt.2:1-3), de „învăţături ale demonilor“, de influ-enţe eretice şi înşelătoare care subminează esenţa credin-ţei biblice şi lucrează la distrugerea adevăratelor biserici ale lui Cristos.

Doctrinele şi mesajele acestei mişcări sunt periculoase; ele nu sunt simple erori umane, ci drojdie spirituală care dospeşte întregul aluat (Gal.5:7-10), dacă nu este veri-ficat şi curăţat (1.Cor.5:6-8). Aceste învăţături sunt fascinante şi contagioase, ele îi farmecă pe mulţi şi îi atrag tot mai adânc în acea mişcare, deoarece forţele demonice sunt sursa lor. Ele distrug castitatea spirituală a Miresei lui Cristos (2.Cor.11:2-3) şi duc la desfrânare spirituală (Ap.2:20); ele îi induc în eroare pe copiii lui Dumnezeu ca să urmeze un „alt Isus“ în loc de Domnul nostru preţios.

În mişcarea penticostalo-carismatică problema nu este că s-ar pune un accent prea mare pe Duhul Sfânt, ci că El este pus deoparte şi stins, iar un duh demonic mincinos Îi ia locul şi induce în eroare, înşală, murdăreşte şi întinează mulţi copii ai lui Dumnezeu, precum şi mai mulţi creştini falşi. În spatele tuturor acestora este duhul lui Anticrist (1.Io.4:1-6).

Aceste duhuri false inspiră mii de profeţi falşi să rosteas-că minciuni, profeţii înşelătoare care se dau drept „mesa-je de la Dumnezeu“, dar în realitate sunt nişte lucruri de nimic care induc în eroare (cf. Ier.23:21-29). Duhurile în-şelătoare lucrează de asemenea miracole, semne şi mi-nuni false în mare număr ca să-i facă pe cei creduli să-i creadă pe predicatorii şi profeţii lor falşi (cf. Mt.24:24; 2.Tes.2:8-12; Ap.16:13-14). Acest duh fals îi îmbată pe oameni şi îi face să cadă în transă; îi aruncă pe spate şi-i face să-şi piardă autocontrolul – şi toate acestea în con-trast total cu rodul adevăratului Duh Sfânt!

De aceea, trebuie să spunem că mulţi evanghelici mo-derni au în zilele noastre o atitudine nebiblică, liberală fa-ţă de mişcarea penticostalo-carismatică. Ei vorbesc des-pre „puncte tari“ şi „puncte slabe“ ale acestei mişcări, deşi în cazul unei înşelări din vremea de pe urmă nu poţi vorbi despre „puncte tari“, iar „punctele lor slabe“ sunt în realitate învăţăturile şi practicile lor rele. Este ca şi cum ai vrea să-i lauzi pe Martorii lui Iehova pentru „ze-lul“ lor sau pe teologii liberali pentru „erudiţia“ lor.

Unii îi laudă pe carismatici pentru zelul lor în rugăciune, dar trec cu vederea faptul că această rugăciune este indu-să în eroare şi stricată de practicile lor magice şi de doc- trinele lor greşite. Ei îi laudă pe carismatici pentru acti-vitatea lor evanghelistică, dar trec cu vederea faptul că o evanghelie falsă este răspândită prin cea mai mare parte din această activitate, iar adevăratele eforturi evanghelis-tice sunt sabotate de ei. Dar aceste adevăruri obiective sunt trecute cu vederea de acei evanghelici înşelaţi. Ei critică doar manifestările extreme ale carismaticilor şi îi simpatizează pe „moderaţi“, dar aceşti „moderaţi“ sunt sub influenţa aceloraşi duhuri înşelătoare şi răspândesc în cea mai mare parte aceleaşi învăţături false. Într-o pri-vinţă, ei sunt şi mai periculoşi decât „extremiştii“, deoa-rece prin ei erezia pătrunde mai uşor în bisericile fidele Bibliei. În general, trebuie să spunem că majoritatea evanghelicilor de astăzi subestimează pericolul doctri-nelor demonice şi al duhurilor înşelătoare din mişcarea penticostalo-carismatică, şi de aceea sunt rapid „dospiţi“ de această „drojdie“ spirituală.

d) Detectarea şi demascarea duhului fals

Trebuie să ne ocupăm acum ceva mai detaliat de acest punct. Duhul mişcării penticostalo-carismatice se dă drept Duh Sfânt al lui Dumnezeu şi imită unele dintre roadele şi efectele adevăratului Duh – dar efectele îi arată totuşi limpede natura demonică. Ele o arată clar celor care au încă ochi deschişi şi minţi spirituale ca s-o dis-cearnă.

Odată ce acest duh a pus stăpânire pe un om, acesta de-vine orb din punct de vedere spiritual şi incapabil să dis-cearnă manifestările evidente ale activităţii demonice. Astăzi, nu numai carismaticii înşişi „botezaţi în Duh“ sunt orbi şi insensibili faţă de aceste realităţi, ci şi o serie de evanghelici moderni care şi-au pierdut discernământul spiritual prin multe devieri de la adevărul biblic şi multe compromisuri făcute cu lumea, şi nu în ultimul rând prin-tr-o cooperare nebiblică cu penticostalii şi carismaticii.

Putem detecta duhul fals prin modul cum operează

Pentru cei care au încă ochi luminaţi ca să înţeleagă (Ef. 1:18), duhul fals este dat în vileag şi făcut vădit (Ef.5:11-13) de către natura demonică a activităţii şi efectelor lui. Pentru a-l detecta trebuie să testăm acest duh cu revelaţia adevărată şi consecventă a Cuvântului lui Dumnezeu (1.Io. 4:1; Evr.4:12-13).

Există un principiu de bază pe care trebuie să-l susţinem cu tărie dacă nu vrem să fim într-atât de înşelaţi, încât să nu mai putem fi ajutaţi. Acest principiu spune că orice lucrare adevărată a lui Dumnezeu este în conformitate cu revelaţia Sa inspirată de Sine din Biblie şi că tot ce contrazice această revelaţie de Sine din Cuvânt nu trebuie acceptată ca divină. Astăzi, mulţi oameni induşi în eroare ar spune: „Bine, Dumnezeu a scris aceasta în Biblie despre caracterul şi căile Sale, dar El poate astăzi să acţioneze în mod diferit“. Aceasta este o înşelare mis-tică şi o minciună a diavolului, concepută pentru a-şi deghiza lucrările rele ca să pară cât mai divine.

Mai este un şiretlic al diavolului pe care trebuie să-l în-vingem, şi acesta este ameninţarea cutezătoare cu „păca-tul de neiertat împotriva Duhului Sfânt“ pe care îl aruncă împotriva oricui îndrăzneşte să pună duhurile la încercare şi să demaşte înşelăciunile demonice din mişcarea pen-ticostalo-carismatică. Dar adevăratul Duh Sfânt nu inter-zice punerea la încercare a duhurilor, ci o porunceşte ex-pres în 1.Ioan 4:1! Iar un credincios adevărat născut din nou, care Îl are pe Duhul lui Dumnezeu locuind în el şi sigilându-l nu poate comite niciodată un asemenea păcat detestabil. De fapt, el a fost comis de nişte evrei necre-dincioşi dintr-o perioadă în care Duhul Sfânt lucra într-un mod unic prin Persoana Domnului Isus Cristos.

Noi ca şi credincioşi în Cristos avem datoria de a pune la încercare totul (1.Tes.5:21), de a pune la încercare duhu-rile, ca să vedem dacă sunt de la Dumnezeu sau nu (1.Io. 4:1) şi suntem avertizaţi că nişte duhuri înşelătoare vor fi la lucru în Biserică în special în timpul de pe urmă (1.Tim. 4:1). Prin urmare, trebuie să combatem aceste ameninţări zadarnice, ca şi afirmaţiile arogante ale pro-feţilor şi apostolilor falşi din ziua de azi că oricine îi critică sau le demască minciunile va fi ucis de Dumnezeu sau va suferi lucruri rele din partea diavolului.

Dacă luăm Biblia ca să-i judecăm şi să îi punem la încer-care pe profeţii falşi de azi şi duhurile care îi inspiră prin roadele lor, aşa cum ar trebui să facem (Mt.7:16-17), atunci vom realiza curând anumite fapte:

** Învăţături, profeţii şi directive care contrazic Biblia:
În această mişcare sunt foarte multe profeţii şi doctrine care pretind că sunt inspirate divin, dar care contrazic flagrant Biblia. Lucrul acesta este adevărat în privinţa unor subiecte precum revărsarea mondială a Duhului sau „apelul la unitate ecumenică“, ca şi apelurile la „luptă spirituală“, doctrina „sănătăţii şi bogăţiei“, tehnicile ma-gice ale mişcării „Cuvântul credinţei“ sau ale mişcării „gândirea/mărturisirea pozitivă“. Duhul fals a chemat ne-numărate femei să fie conducători, profeţi, predicatori şi pastori în opoziţie directă cu 1.Timotei 2:12. El i-a dus pe unii carismatici în sânul Bisericii Catolice, i-a făcut pe oameni să declare că „Dumnezeu mi-a arătat că ar trebui să divorţez de soţia mea“ sau i-a dus până acolo încât să renunţe la locuri bune de muncă şi să se angajeze în afaceri foarte îndoielnice din care nu s-au ales decât cu datorii mari.

** Dezbinări, minciuni şi păcat moral:
Printre numeroasele roade rele ale mişcării penticostalo-carismatice sunt un număr anormal de mare de dezbinări între zeci de profeţi, apostoli şi conducători „unşi“ care au spus adesea despre alţii că sunt induşi în eroare de diavol şi că numai ei sunt autentici. Acest duh mincinos a făcut zeci de mii de biserici locale să se scindeze sau să piardă membri, mai ales tineri. Această mişcare a văzut şi o cantitate teribilă de păcat moral printre figurile con-ducătoare – minciună şi fraudă, lăcomie după câştig mârşav şi îmbogăţire, curvie, adulter şi divorţ, alcoolism şi relaţii homosexuale, proiecte uriaşe îndoielnice şi risi-pă de bani pentru luxul personal. Ca să dăm câteva nume: Charles Parham, John A. Dowie, A.A. Allen, Aimée Semple McPherson, Pat Robertson, Jimmy Bakker, Jimmy Swaggart, Earl Paulk, Paul Crouch, Paul Cain, Bob Jones, Todd Bentley.

Ar putea fi adăugaţi mult mai mulţi, chiar dacă mai puţin renumiţi. Ştim, desigur, că dezbinările şi păcatele de ordin moral se întâmplă şi printre creştinii fideli Bibliei. Totuşi, numărul unor asemenea încălcări în cadrul miş-cării penticostalo-carismatice este cu mult mai mare de-cât cel găsit în bisericile adevărate – şi aceasta în pofida pretenţiei lor că posedă o ungere şi o putere pe care o consideră cu mult deasupra a ceea ce pot pretinde nişte copii „obişnuiţi“ ai lui Dumnezeu.

** Semne şi miracole false:
Numeroasele miracole, mai ales vindecările miraculoa-se, formează o parte mare din fascinaţia pe care această mişcare o stârneşte la mulţi creştini. Totuşi, aceste mi-nuni dovedesc, la o examinare biblică mai atentă, că sunt mai degrabă nişte biete falsificări ale miracolelor origi-nale pe care le-au făcut Domnul şi apostolii Săi. Când El şi apostolii Săi au făcut vindecări, s-au vindecat tot-deauna toţi căutătorii, iar acele vindecări au fost instan-tanee, complete şi durabile.

Falşii vindecători carismatici nu pot vindeca pe cei mai mulţi dintre cei care vin la ei; ei vindecă în cea mai mare parte boli psiho-somatice care pot fi vindecate şi prin auto-sugestie; vindecările sunt adesea incomplete şi du-rează doar scurt timp. Unora dintre „evangheliştii vin-decători“ de frunte din SUA li s-a cerut să prezinte câteva cazuri în care doi doctori independenţi unul de altul să constate o vindecare miraculoasă permanentă de vreo boală organică gravă; ei n-au putut oferi aşa ceva.

La fel, darul miraculos al „limbilor“ posedat de caris-matici este total diferit de darul apostolic original. Lim-bile biblice au fost totdeauna limbi străine reale vorbite de păgâni (Fap.2:6-12; 1.Cor.14:21); vorbitorilor în limbi nu li se permitea să vorbească toţi deodată; ei trebuiau să tacă până erau traduşi (1.Cor.14:27-28). „Limbile“ ca-rismatice sunt 95% păsărească extatică şi nu limbi străine existente (iar dacă au fost limbi existente, nu de puţine ori s-a văzut că ele conţineau blasfemii împotriva Dom-nului); vorbitorii în limbi vorbesc foarte des toţi deodată cu voce tare şi fără traducere. Multe alte „miracole“ sunt practic identice cu fenomenele oculte: prezicere, levitaţie, proiecţie astrală, etc.

** Pierderea autocontrolului şi decenţei:
Biblia ne învaţă că un rod important al Duhului Sfânt este autocontrolul sau stăpânirea de sine (Gal.5:22). Ade-văratul Duh Sfânt e un duh al unei „minţi sănătoase“, ca-re poate fi tradusă şi „autocontrol, cumpătare“ (Trench), dar şi „decenţă, bună-cuviinţă“.

Biblia ne învaţă că adevăratul Duh al lui Dumnezeu nu înrobeşte sau manipulează niciodată pe nimeni; El nu repudiază niciodată personalitatea, responsabilitatea şi decizia conştientă: „Duhurile prorocilor sunt supuse pro-rocilor“ (1.Cor.14:32). Duhul Sfânt nu dictează sau con-trolează o persoană împotriva voinţei ei, face însă apel la conştiinţa şi gândirea persoanei pentru a-l determina să facă voia lui Dumnezeu din proprie voinţă.

Dar duhurile demonice îi manipulează pe oameni şi le schimbă direcţia conştiinţei şi personalităţii ca să le preia şi să-i aducă până acolo încât să facă lucruri pe care n-ar vrea să le facă. Acesta este un simptom clar de influenţă ocultă. Constrângerea demonică se găseşte în mărturia lui John Wimber, când şi-a trăit „botezul în Duh“ şi a relatat că peste el a venit o forţă care l-a aruncat la pământ şi l-a obligat să stea acolo unde se afla, deşi el voia să se ridice.

În mişcarea penticostalo-carismatică există foarte multe „fenomene spirituale“ care indică posedarea demonică sau activităţile spiritiste. Dacă nişte oameni aflaţi „sub Duh“ râd isteric ore în şir, ţopăie şi urlă ca animalele fără să se poată opri, lucrul acesta este făcut de un demon şi niciodată de Duhul Sfânt! Când un magician carismatic dă ordin: „Vino, Duhule Sfinte!“ şi sute de oameni cad pe spate, nici aceasta nu poate fi vreodată lucrarea Duhului lui Dumnezeu!

Ar trebui să se dea o atenţie specială chestiunii căderii pe spate sub influenţa unui duh fals, când adesea femeile zac pe duşumea în poziţii atât de indecente, încât alţii trebuie să le acopere cu pături. Un studiu biblic îl convinge pe fiecare cititor că, atunci când a lucrat adevăratul Duh al lui Dumnezeu, oamenii au căzut totdeauna cu faţa la pă-mânt, în timp ce căderea pe spate a fost totdeauna un fel de judecată (cf. Gen.49:17; 1.Sam.4:8; Iov 12:19; Prov. 12:7; 24:16; Is.26:5; 28:13; Io.18:6) şi nu poate veni niciodată de la Duhul lui Dumnezeu, deoarece prin aceasta este expusă goliciunea omului înaintea lui Dum-nezeu (cf. Ex.20:26, 28,42; Gen.9:22-23). De asemenea, numeroasele manifestări de „beţie în Duh“ şi pierderea autocontrolului nu pot fi cauzate de Duhul Sfânt, care produce într-un credincios cumpătare, moderaţie, disci-plină şi comportare decentă în mod conştient. Simpto-mele frecvente de transă, extaz şi inconştienţă sunt de asemenea cauzate de demoni.

** Simptome ale influenţei oculte şi spiritiste:
Persoanele care au experimentat „botezul penticostal în Duh“ raportează adesea manifestări care indică limpede influenţe oculte, precum gânduri de sinucidere, gânduri obsesive, gânduri de condamnare şi acuzaţie, fantezii ne-curate, voci interioare şi uneori chiar manifestări de schi-zofrenie şi psihoză. Adesea, oamenii îşi pierd siguranţa salvării şi devin depresivi; ei suferă crize severe de cre-dinţă, deoarece se fixează asupra unor experienţe spiri-tuale înşelătoare şi devin dependenţi de ele.

Când apar asemenea manifestări, carismaticii susţin adesea că ele se datorează posedării demonice şi iniţiază exorcizări, care nu fac decât să agraveze problemele. Mai mult, manifestări cum ar fi clarviziunea, cunoaşterea vii-torului sau călătoriile sufletului în afara corpului arată natura ocultă a duhului care este la lucru în mişcare.

Cum să te eliberezi de influenţa demonică

Dacă un copil al lui Dumnezeu a realizat că a fost înşelat să primească falsul „botez în Duh“ al mişcării penticos-talo-carismatice, se pune o întrebare imperioasă: Cum pot să scap de acest duh? Răspunsul este: Prin pocăinţă, mărturisire şi o separare clară de acel duh fals.

Nu este nevoie de nicio exorcizare, de adresare directă duhului şi de scoatere a lui afară, deoarece în cazul unui copil adevărat al lui Dumnezeu nu există posedare demonică, aşa cum am văzut (cf. Col.1:13). Credinciosul a invitat duhul fals şi s-a pus sub influenţa lui, iar moti-vul pentru aceasta este în aproape toate cazurile păcatul şi eşecul personal: carnea noastră, pofta noastră pentru ex-perienţe religioase care gâdilă urechile, mândria de a fi „profet“ şi „făcător de miracole“, realizare de sine pe plan religios, atitudini carnale. Noi ne rătăcim nu fără propria noastră vinovăţie şi responsabilitate.

Prin urmare, primul lucru de realizat în lumina Scripturii şi a învăţăturii biblice sănătoase e că duhul pe care l-am primit este de fapt unul fals. Atunci trebuie să ne umilim înaintea Domnului şi să ne pocăim de păcatele şi atitudi-nile carnale care stau la baza faptului că am fost înşelaţi.

Trebuie să mărturisim păcatul de a fi băut apă otrăvită din fântâni stranii în loc să căutăm adevărata umplere cu Duhul lui Dumnezeu. Trebuie să mărturisim păcatul de a ne fi închinat unui Isus fals cu muzică rock demonică şi probabil pentru că am practicat forme magice de rugăciu-ne şi alte lucruri nebiblice. Şi apoi trebuie să renunţăm clar la duhul fals, la orice punere a mâinilor, la exorci-zări, vindecări şi alte puncte de contact cu demonii.

Acest pas „negativ“ trebuie să fie însoţit de nişte paşi „pozitivi“. Ar trebui să ne predăm din nou adevăratului Domn Isus Cristos, să ne străduim să studiem profund Biblia şi să ascultăm cu grijă de Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să ne separăm de orice legătură cu penticostalii şi carismaticii, nu fără a-i fi avertizat mai întâi pe toţi cei pe care îi putem, şi trebuie să căutăm comuniune cu o ade-vărată biserică fidelă Bibliei (2.Tim.2:22).

Trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să ne înveţe din nou căile Sale, cum să-L urmăm pe Domnul Isus într-un mod echilibrat, biblic. Trebuie să-I cerem Domnului să ne elibereze de orice urmă lăsată de înşelătorul mod de viaţă carismatic, de toate învăţăturile înşelătoare şi de practi-cile false. Trebuie să ne străduim să ne reînnoim mintea pentru a face voia lui Dumnezeu (Rom.12:1-2). Dacă facem lucrul acesta (Io.8:31-32), vom experimenta ade-vărul promisiunii Domnului nostru: „Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi“ (Io.8:36).

e) De ce este vital să ne separăm de duhul fals şi de activităţile sale

Prin urmare, când testăm în mod lucid şi conştiincios duhurile mişcării penticostalo-carismatice cu adevărul bi-blic, nu putem să nu recunoaştem că această mişcare este o înşelare demonică şi nu vine de la Dumnezeu. Roadele sunt rele, aşa că pomul este rău (Mt.7:15-20). Ştim că există copii adevăraţi ai lui Dumnezeu care se alipesc de mişcare, deşi voia lui Dumnezeu pentru ei este să se separe de ea; ne pare rău pentru ei şi ne rugăm pentru ei – dar mişcarea ca întreg nu este de la Dumnezeu, ci consti-tuie o înşelare profetică falsă din timpul sfârşitului.

Mesajele şi doctrinele demonice, la fel ca şi puterile, semnele şi miracolele demonice din această mişcare ajută la pregătirea lumii şi creştinătăţii pentru viitorul Anti-crist. Lucrul acesta este recunoscut de un renumit caris-matic american care, în ceea ce priveşte miile de fani orbiţi ai falsului profet Todd Bentley ce încă îl admirau după ce a comis adulter, a spus în public că este sigur că majoritatea carismaticilor îl vor urma pe Anticrist când va veni cu miracolele lui, pentru că nu au niciun dis-cernământ spiritual.

Mişcarea penticostalo-carismatică operează ca o drojdie în Biserica adevărată

Prin urmare, mişcarea penticostalăo-carismatică nu poate fi văzută ca o parte acceptabilă a creştinătăţii evanghe-lice, chiar dacă este problematică în unele privinţe, aşa cum fac mulţi în zilele noastre. Din punct de vedere bi-blic, această mişcare trebuie declarată eretică şi distru-gătoare, ca parte a marii înşelări din vremea sfârşitului care este prezisă limpede în Scriptură. Nu-i putem accep-ta pe penticostali şi carismatici în masă ca „fraţi şi surori de-ai noştri în Cristos“. Trebuie să realizăm că, din cauza evangheliei false şi a influenţelor demonice din această mişcare, nu se poate spune că marea ei parte sunt copii adevăraţi, născuţi din nou, ai lui Dumnezeu, ci mai de-grabă trebuie să fie numiţi creştini falşi autoînşelaţi.

Cu siguranţă că vom găsi câţiva credincioşi adevăraţi printre penticostali şi carismatici – nu vom nega nicio-dată lucrul acesta. Dar trebuie să ne ocupăm de aceştia ca de fraţi şi surori greşiţi care au fost antrenaţi în erezie şi trebuie supuşi disciplinării în Biserică pentru a-i ajuta să iasă de pe calea lor greşită. Dar cea mai mare parte dintre adepţii mişcării penticostalo-carismatice sunt, ne pare rău s-o spunem, păgâni sau evrei înşelaţi care n-au expe-rimentat niciodată o convertire biblică şi o naştere din nou. Întreaga mişcare are o asemenea capacitate distru-gătoare şi seducătoare, încât o biserică biblică nu poate coopera niciodată cu ea, nici nu se poate deschide influ-enţei sau adepţilor ei.

Cu privire la mişcarea penticostalo-carismatică, ca şi cu privire la alte curente înşelătoare şi eretice, este vital să avem în minte principiul biblic al separării, care e intim legat de doctrina biblică a plămădelii (drojdiei) şi a con-secinţelor ei. Potrivit învăţăturii clare a Bibliei, doctrina falsă şi profeţia falsă înşelătoare constituie plămădeala (drojdia) care trebuie înlăturată din Biserică şi din cre-dinciosul individual.

În 1.Corinteni 5 găsim că desfrânarea şi alte păcate sunt considerate plămădeală şi trebuie să fie curăţate. Dar în Galateni 5:7-12 vedem că şi doctrina falsă constituie plă-mădeală în ochii lui Dumnezeu, şi lucrul acesta este confirmat de Domnul în Matei 16:11-12, unde numeşte plămădeală învăţătura fariseilor şi saduceilor. Oriunde este menţionată plămădeala în Biblie, ea e un simbol al corupţiei morale şi spirituale, şi peste tot lecţia este ace-eaşi: „Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi [un aluat nou], cum şi sunteţi, fără [plămădeală]; căci Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit“ (1.Cor.5:7).

Când plămădeala spirituală e la lucru în Biserică, există o lege spirituală foarte importantă care în zilele noastre este adesea trecută cu vederea. Această lege divină foarte so-lemnă şi constantă afirmă că „puţină [plămădeală] face să se dospească tot [aluatul]“ (Gal.5:9). Aceasta înseam-nă că învăţătura greşită, influenţa demonică şi grupările eretice acţionează ca plămădeala adevărată în natură: Dacă iei o porţiune foarte mică din ea şi o amesteci cu făina, în câteva ore tot aluatul este dospit.

Această lege este menţionată şi în importanta parabolă a Domnului din Matei 13:33, unde corupţia creştinătăţii din vremea de pe urmă este zugrăvită cu aceste cuvinte: „Le-a spus o altă pildă, şi anume: ,Împărăţia cerurilor se aseamănă cu [o plămădeală] pe care a luat-o o femeie şi a pus-o în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit tot [aluatul]“. Mulţi evanghelici cred că aici plămădeala are un înţeles pozitiv, dar în felul acesta ar însemna că creştinătatea creşte încet până când întreaga lume este convertită, şi lucrul acesta este în contradicţie cu multe adevăruri biblice de care ne-am ocupat în primul capitol. Adevăratul înţeles este că spre sfârşitul dispensaţiei Bise-ricii plămădeala învăţăturilor false şi apostaziei va creşte tot mai mult până când după Răpirea credincioşilor ade-văraţi n-a mai rămas pe pământ decât plămădeala – marea Biserică mondială a Babilonului.

Calea biblică de separare – singura protecţie în faţa corupţiei

Dacă doreşti să împiedici dospirea făinii prin drojdie, trebuie să le separi pe cele două; fie scoţi drojdia din făină, fie, dacă dospirea s-a făcut deja, să scoţi făina nea-mestecată din vasul unde este aluatul dospit. Prin urmare, separarea biblică e modul de a te ocupa de învăţătura şi practica falsă, înşelătoare din Biserică. Acest principiu vital este afirmat tot mereu în Noul Testament, aşa cum vor arăta câteva pasaje din Scriptură.

Învăţătura cea mai importantă şi mai fundamentală se află în 2.Corinteni 6, unde apostolul Pavel ne arată motivul pentru care noi ca Biserică a lui Dumnezeu tre-buie să ne separăm de rău, de învăţătura rea, ca şi de practica rea:

„Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Cristos şi Belial? Sau ce legă-tură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se îm-pacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem Templul Dumnezeului cel viu, cum a zis Dumnezeu: ,Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumne-zeul lor, şi ei vor fi poporul Meu‘. De aceea: ,Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atot-puternic… Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, prea-iubiţilor, să ne curăţăm de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu“ (2.Cor.6:14–7:1).

Mai multe pasaje din Noul Testament subliniază nece-sitatea de a ne separa de învăţătorii falşi şi de lucrările lor:

„Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii, pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. Căci astfel de oameni nu slujesc lui Cristos, Domnul nostru, ci pântecelui lor; şi, prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşală inimile celor lesne creză-tori“ (Rom.16:17-18).

„Dacă învaţă cineva pe oameni învăţătură deosebită şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Cristos şi de învăţătura care duce la evlavie, este plin de mândrie şi nu ştie nimic: ba încă are boala cer-cetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte, din care se naşte pizma, certurile, clevetirile, bănuielile rele, zadar-nicele ciocniri de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte, lipsiţi de adevăr şi care cred că evlavia este un izvor de câştig. Fereşte-te de astfel de oameni“ (1.Tim.6:3-5).

„După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări, căci ştim că un astfel de om este un stri-cat şi păcătuieşte, de la sine fiind osândit“ (Ti.3:10-11).

„Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Cristos nu-L are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţă-tura aceasta Îi are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: ,Bun venit!‘ Căci cine-i zice: ,Bun-venit!‘ se face părtaş faptelor lui rele“ (2.Io.1:9-11).

Prin urmare, este foarte important astăzi să luăm o poziţie clară faţă de înşelarea penticostalo-carismatică. Nefăcând aşa, mulţi conducători de biserică au deschis fără să vrea uşa bisericilor lor pentru drojdia carismatică, şi mulţi membri ai Bisericii sunt purtaţi de vânturile şi curenţii carismatici (Ef.4:14). Mai ales prin muzica carismatică de „laudă şi închinare“, în multe biserici conservatoare, fidele Bibliei, s-au strecurat influenţe înşelătoare. Dar şi prin false metode de consiliere, prin căutarea vindecării fizice şi prin „evanghelizarea ecumenică“ aceste influenţe în-şelătoare îi ating pe mulţi copii ai lui Dumnezeu de azi.

De aceea, trebuie să tragem semnalul de alarmă şi să ară-tăm limpede că fără separarea biblică, bisericile fidele Bibliei vor fi curând subminate şi duse în rătăcire de şiretlicurile diavolului. Mulţi conducători de biserică cred astăzi că poate fi tolerată „puţină plămădeală“ – câteva cântece carismatice de „închinare“, câţiva membri vor-bind în limbi, câţiva oameni care spun că există astăzi vindecători miraculoşi… şi nu realizează cum distrug aceste mici compromisuri însăşi temelia bisericilor lor.

Dacă dorim cu adevărat să clădim nişte biserici sănătoa-se, biblice, trebuie să ascultăm de poruncile Cuvântului lui Dumnezeu privind separarea necesară de rău, de plămădeală (drojdie), de toate învăţăturile şi grupările eretice şi înşelătoare. Aceasta înseamnă că nu vom coo-pera cu biserici sau organizaţii carismatice ori penticos-tale în niciun domeniu, inclusiv cel al evanghelizării. Aceasta mai înseamnă să părăsim asociaţii evanghelice moderne care îi includ pe carismatici sau cooperează cu ei. Mai mult, avem nevoie de învăţătură clară cu privire la învăţăturile greşite şi duhurile înşelătoare din această mişcare. Trebuie să-i avertizăm pe credincioşi despre pericolele acestei mişcări, în special despre pericolul ajungerii sub influenţa duhurilor demonice prin punerea mâinilor, prin participarea la întruniri carismatice în ma-să, prin consiliere, „vindecare“ şi exorcizare carismatică.

5. Nevoia urgentă de o viaţă umplută cu Duh şi de adevărata trezire

Unii îi acuză pe nişte credincioşi serioşi şi moderaţi care aduc argumente împotriva pseudo-trezirii penticostale şi carismatice şi a falsului „botez în Duh“ şi insinuează că ei sunt împotriva oricărei treziri din Biserică şi împotriva unei vieţi cu adevărat umplută de Duh. Dar lucrul acesta nu este adevărat, cu siguranţă nu în ce priveşte autorul acestei cărţi.

Sunt convins că toţi copiii serioşi ai lui Dumnezeu care sunt fideli Bibliei realizează starea spirituală tristă şi sla-bă a multor ramuri ale Bisericii adevărate din aceste zile de pe urmă. Suntem conştienţi de lipsa noastră de cre-dinţă, de ascultare şi de putere, de tendinţa noastră de a face compromisuri cu lumea şi de eşecul nostru de a asculta de poruncile şi învăţăturile lui Dumnezeu pe cât de fierbinte ar trebui. Există multă lipsă de fidelitate şi simplitate în Cristos, de predare adevărată şi de iubire pentru Cristos; există tendinţa de a deveni tot mai carnali şi pericolul de a ajunge mulţumiţi de noi înşine şi căldi-cei. Nu avem niciun motiv să fim mândri şi mulţumiţi cu starea noastră. Noi dorim cu înfocare o trezire şi o reîn-noire adevărată în Biserica lui Dumnezeu.

Unul dintre motivele pentru care luptăm împotriva învă-ţăturilor şi practicilor înşelătoare ale mişcării penticos-talo-carismatice este faptul trist că această mişcare şi influenţa ei e unul dintre obstacolele cele mai mari împo-triva oricărei treziri adevărate în Biserică! Fascinanta pseudoreligie şi pseudotrezire penticostalo-carismatică răspândită de duhuri înşelătoare slăbeşte adevărata Bi-serică şi îi duce în rătăcire pe mulţi credincioşi. Ei cred că se află în timpul marii treziri din timpul sfârşitului – şi când colo sunt în mijlocul înşelării şi apostaziei! Cău-tarea „marii revărsări“ a Duhului şi a unei convertiri în masă nebiblice a milioane şi chiar miliarde de oameni îi împiedică pe mulţi creştini să caute adevărata trezire. Falsa „trezire“ carismatică a slăbit de fapt şi mai mult Biserica şi n-a făcut altceva decât să producă dezbinări, confuzii şi erezii noi.

Dar ce este atunci adevărata trezire? Pentru ce să sperăm şi să ne rugăm în aceste zile grele? Trebuie să declarăm în mod serios că nu avem nicio promisiune de trezire pentru Biserică ca întreg pentru perioada finală scurtă dinaintea revenirii Domnului. Dimpotrivă, Cuvântul lui Dumnezeu prezice apostazia crescândă (1.Tim.4:1), creş-terea ca un cancer a înşelătoriilor şi ereziilor (cf. 2.Tim. 2:17; 3:13) şi confirmă că creştinătatea în mare devine tot mai mult Babilonul cel mare, prostituata (Ap.17 şi 18), că mulţi credincioşi devin lumeşti şi căldicei. Acestea sunt zilele în care judecata din casa lui Dumnezeu este severă şi pe scară mare (1.Pt.4:17) – şi atunci care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de evanghelia lui Dumnezeu?

În aceste zile de declin şi ruină în Biserică, promisiunile se adresează în principal credinciosului individual. Noi trebuie să alegem pentru noi înşine dacă vrem să-L urmăm fidel pe Domnul şi să luăm asupra noastră toată renunţarea la noi înşine şi suferinţa pe care o implică. Dar există o anumită promisiune pentru acei credincioşi care încă se tem de Domnul şi sunt dornici să facă voia Sa. Există o promisiune pentru acei credincioşi care fac parte, spiritualiceşte vorbind, din Filadelfia. Domnul le promite o uşă deschisă, deşi au puţină putere, dar ei au păzit Cuvântul lui Cristos şi nu I-au negat numele (Ap.3: 7-13). Domnul promite să-i păzească de ora încercării. Acum, dacă suntem cu adevărat zeloşi ca să-I onorăm numele şi să-L servim ca preoţi sfinţi şi ca martori fideli, putem cere tărie şi înnoire, acea trezire necesară pentru a îndeplini însărcinarea dată de El.

Dacă ne întrebăm ce-ar putea însemna în zilele noastre adevărata trezire, Vechiul Testament ne poate ajuta să o înţelegem şi să tragem speranţă că o vom avea, întrucât relaţiile lui Dumnezeu cu Israelul sunt în multe feluri reprezentative şi menite să ne înveţe (cf. Rom.15:4; 1.Cor.10:1-11). Sfinţii din Vechiul Testament s-au rugat pentru trezire şi reînnoire în vremuri de strâmtorare şi declin printre copiii lui Dumnezeu. Scopul şi ţinta lor a fost să-L onoreze pe Dumnezeu, dorinţa lor fierbinte era ca El să-Şi realizeze planurile şi să fie glorificat, chiar dacă oamenii au eşuat. Prin urmare, ei s-au rugat şi I-au cerut lui Dumnezeu să-i reînvioreze şi să-i trezească pe credincioşii fideli şi temători de Dumnezeu:

„Întoarce-ne iarăşi, Dumnezeul mântuirii noastre! Înce-tează-Ţi mânia împotriva noastră! În veci Te vei mânia pe noi? În veci îţi vei lungi mânia? Nu ne vei înviora iarăşi, pentru ca să se bucure poporul Tău în Tine?“ (Ps. 85:4-6; cf. Ps.80:3).

Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am îngrozit. Însufleţeşte-Ţi lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar, în mânia Ta, adu-ţi aminte de îndurările Tale!“ (Hab.3:2).

„Căci aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt: ,Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite‘“ (Is.57:15).

În relaţiile lui Dumnezeu cu rămăşiţa fidelă din Israel găsim exemple încurajatoare şi modele (cf. Ţef. 3:12-13). Dumnezeu Îşi va aminti de cei care se tem de El (Mal. 3:16-18). Ei îi va întări pe cei care lucrează la edificarea Templului Său spiritual în mijlocul împotrivirii şi strâm-torării (Hag.1:13-14; 2:4-5). Lucrarea Lui nu se va face prin tărie, nici prin putere, ci prin Duhul Său (Zah.4:6). Un exemplu foarte încurajator sunt trezirile pe care Dumnezeu le-a dat evreilor care s-au întors în Ierusalim când s-au luptat să construiască templul şi zidurile oraşului sfânt, aşa cum scrie în Ezra şi Neemia. Putem învăţa multe din aceste întâmplări.

Ceea ce este deosebit de important pentru zilele noastre e atitudinea pe care o găsim în rugăciunile de reînnoire care au fost rostite de Daniel (Dan.9:1-19), Ezra (Ezr.9:6-15), Neemia (Ne.1:4-11) şi de leviţi (Ne.9:1-38). Exact ca aceşti oameni ai lui Dumnezeu, ar trebui să ne umilim înaintea lui Dumnezeu, să ne mărturisim sincer şi cu o atitudine preoţească păcatele şi greşelile, precum şi cele ale copiilor lui Dumnezeu, şi să-I cerem lui Dumnezeu să ne restabilească şi să ne reînsufleţească pentru numele Său, astfel încât scopurile Sale pentru Biserică să fie atinse, iar numele Său să fie glorificat.

Adevărata trezire în aceste zile, dacă Dumnezeu o dă, are patru caracteristici:

1. Adevărata trezire nu priveşte în primul rând masele, necredincioşii, lumea. Trezirea biblică începe totdeauna cu credincioşii individuali temători de Dumnezeu care îşi dau seama de starea lor deficitară şi se umilesc ca să-L caute pe Dumnezeu şi să ceară renaşterea. Credincioşii sunt cei treziţi, şi dacă sunt renăscuţi prin harul lui Dumnezeu, mărturia lor va avea ca rezultat venirea unor necredincioşi la Cristos.

2. Adevărata trezire este un rezultat al harului lui Dumnezeu în pofida eşecului nostru. Ea nu poate fi făcută de oameni, organizată şi stimulată prin acţiuni de „trezire“. Ea începe cu rugăciune umilă, cu mărturisirea păcatelor şi eşecurilor noastre, cu post şi un duh mâhnit, cu mijlocire preoţească. Este o lucrare a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, care foloseşte Cuvântul Său pentru a-i convinge pe copiii lui Dumnezeu că sunt vinovaţi şi a-i pune în mişcare ca să facă voia lui Dumnezeu.

3. Adevărata trezire are totdeauna ca temelie Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, Biblia. Vedem aceasta în chip reprezentativ la Iosia şi la Neemia. Cuvântul lui Dumne-zeu trebuie să vorbească conştiinţelor noastre şi să ne convingă de păcatele şi de adevărata noastră stare. Ade-vărata trezire implică faptul de a da învăţătură sănătoasă cu autoritate şi sub călăuzirea Duhului. Aceasta ne arată standardul vieţii noastre, scopurile pe care le avem de atins, calea pe care trebuie s-o alegem.

4. Adevărata trezire nu are ca rezultat milioane de con-vertiţi, o creştere fantastică a Bisericii, semne şi miracole pretutindeni. Adevărata trezire poate chiar să reducă nu-mărul de membri ai unei biserici biblice pe măsură ce sunt sortate grâul şi neghina! Unele semne de reînnoire şi trezire biblică sunt: o pocăinţă reală de păcat, de mândrie şi de încăpăţânare, de spirit călduţ şi lumesc; o nouă dedi-care a întregii persoane lui Cristos, trăind cu Cristos în mod crucificat şi înviat; o schimbare durabilă a minţii şi atitudinii de la carnal la spiritual; o iubire intensificată pentru Dumnezeu şi semeni; relaţii refăcute şi purificate între credincioşi, o întărire a unităţii spirituale între copiii lui Dumnezeu; respect şi ascultare de Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu; faptul de a fi gata să suferi pentru Cristos şi de a aduce sacrificii pentru Domnul.

Pentru o asemenea trezire ar trebui să ne rugăm şi să-L căutăm pe Domnul, atât individual, cât şi în grupuri de rugăciune. În timp ce-L căutăm pe Domnul, ar trebui să-L implorăm şi pentru mulţimea de oameni înşelaţi care îi urmează pe falşii profeţi şi învăţători din mişcarea pen-ticostalo-carismatică. Facă Domnul în harul Său să des-chidă ochii multora care sunt acum orbiţi şi înşelaţi de duhurile demonice! Să-i ducă Domnul la pocăinţă şi să-i facă cu adevărat liberi să-L urmeze pe El! Să trezească El mulţi conducători evanghelici de biserică care nu văd limpede pericolul de înşelare al duhului fals ce lucrează în aceste mişcări! Domnul să aibă milă şi să întărească rămăşiţa fidelă din Biserica Sa!

„Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului cel veşnic, a sculat din[tre cei] morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor, să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui şi să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Cristos. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin“ (Evr.13:20-21)

 

print