„Închinarea“, „vorbirea în limbi“, „scoaterea demonilor“ – practici carismatice sub lupă

 

Rudolf Ebertshäuser

 

Aici dorim să examinăm pe baza Bibliei nişte practici larg răspândite care sunt preţuite de către cei mai mulţi penticostali şi carismatici ca pe nişte realizări deosebite ale mişcării lor şi care sunt preluate şi de multe cercuri evanghelice. Deosebit de populară este „închinarea“ carismatică, dar şi „serviciul de exorcizare“ (scoaterea demonilor), „războiul spiritual“ şi alte tehnici de rugăciune, precum şi „vorbirea în limbi“ aduc tot mereu în discuţie probleme şi trebuie să fie prezentate aici în lumina învăţăturii biblice în mod critic şi concis.

1. „Lauda“ carismatică şi închinarea biblică a bisericii

În ultimii ani, introducerea unor cântece carismatice în multe biserici şi cercuri fidele Bibliei a condus la tensiuni şi conflicte dureroase. De cele mai multe ori, ele au fost introduse pentru a mulţumi nişte credincioşi mai tineri, cu o mentalitate mai modernă. Mulţi creştini tineri au fost şi sunt entuziasmaţi de aceste cântări noi, care au o melodie uşor de reţinut. Ei cred că au găsit în aceste cântări o formă sinceră de închinare, potrivită cu sentimentul lor despre viaţă. În ochii lor este o chestie pură de gust ce cântări Îi aducem lui Dumnezeu, căci El aprobă orice fel de muzică.

Mulţi alţii însă, mai ales credincioşii mai în vârstă, îndură multe din cauza acestor cântări carismatice introduse de curând. Pentru ei, aceste cântări sunt expresia unui alt duh şi a unui alt creştinism. Ei simt că aici s-a schimbat ceva mai mult decât doar stilul de închinare. Ei simt, adesea fără să-şi poată exprima limpede sentimentele, că ceva nu este în ordine cu aceste cântări noi, că ele nu servesc la închinarea adusă lui Dumnezeu.

Şi azi rămâne în discuţie întrebarea: Cum trebuie să fie evaluate aceste cântări? Sunt ele o expresie muzicală actuală a adevăratei închinări? Sau sunt ele expresia unei dezvoltări nereuşite care induce în eroare, a unei înţelegeri greşite a laudei, ba chiar a unui duh înşelător, care caută în ultimul timp să se infiltreze în Biserica lui Isus Cristos şi s-o influenţeze?

Răspunsul la această întrebare importantă poate să ni-l dea de fapt numai o evaluare spirituală lucidă pe baza Bibliei. Aici nu este vorba despre păreri şi gust personal. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie firul roşu al vieţii noastre personale, precum şi a vieţii noastre de biserică. În această carte nu putem discuta aceste chestiuni decât pe scurt; cine vrea să ştie mai multe găseşte răspunsuri în cartea mea Fremdes Feuer im Heiligtum Gottes (Foc străin în sanctuarul lui Dumnezeu).

a) Închinarea şi lucrarea spirituală preoţească în biserică

Mai întâi să ne punem întrebarea: Ce înseamnă de fapt „închinare“? În limbile în care a fost scrisă Biblia, ea înseamnă o omagiere, o respectare a lui Dumnezeu, o aruncare cu faţa la pământ înaintea Lui, o expresie a umilinţei şi o predare respectuoasă în faţa maiestăţii lui Dumnezeu. Dacă există o recunoaştere a creaturii numită om, cu cât mai sublim şi măreţ este Dumnezeu, care e Creator şi Atotstăpânitor.

Închinarea este privilegiul celor iertaţi de pedeapsă, co-piii lui Dumnezeu, care prin convertire şi credinţă au găsit pacea cu Dumnezeu şi iertarea păcatelor lor în sân-gele Mielului. Numai ei pot fi închinători adevăraţi care să se apropie de Dumnezeu în duh, aşa cum şi El îi caută:

„Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr“ (Io.4:23-24).

Lauda şi închinarea bisericii este parte a lucrării lor sfin-te de preot înaintea lui Dumnezeu. Biserica este o preoţie sfântă care este chemată să-I aducă lui Dumnezeu sacri-ficii spirituale:

„Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe du-hovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos“ (1.Pt.2:5).

Dintre aceste sacrificii spirituale pe care le putem aduce înaintea Dumnezeului sfânt face parte şi „sacrificiul lau-dei“:

„Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“ (Evr.13:15).

Biserica se roagă „în duh şi în adevăr“; ea nu mai aduce sacrificii într-un sanctuar exterior, pământesc, făcut de om, ci, aşa cum arată Epistola către Evrei, în sanctuarul ceresc, adevăratul templu, în prezenţa propriu-zisă a lui Dumnezeu (cf. Evr.10:19-22).

De aceea, lauda adusă lui Dumnezeu de Biserică are un alt caracter decât lauda Israelului, care în multe privinţe era exterioară; ea are loc cu respect şi disciplină sfântă, asemenea lucrării preoţilor din sanctuarul tabernacolului. Modelul nostru este închinarea prezbiterilor înaintea tro-nului lui Dumnezeu, aşa cum vedem în Apocalipsa 4 şi 5.

Imaginea spirituală din Vechiul Testament pentru lucra-rea preoţească a Bisericii nu este poporul, care poate că Îl lăuda pe Dumnezeu bătând din palme şi dansând înaintea tabernacolului, ci preotul, care intra cu respect în sanc-tuar ca să sacrifice lui Dumnezeu pe altar. Aceste trăsă-turi caracteristice sunt negate de carismatici, care se poar-tă în aşa fel, de parcă lui Dumnezeu I-ar fi suficient şi plăcută o închinare carnală în curtea exterioară.

b) Sunt cântările carismatice o laudă biblică?

Întrebarea decisivă este acum aceasta: Putem oare să fo-losim „cântările de închinare“ carismatice pentru lucra-rea spirituală preoţească din biserică? Sunt ele o închi-nare adevărată, plăcută lui Dumnezeu? Sunt ele edifica-toare şi sănătoase din punct de vedere spiritual pentru credincioşii care le aud şi le cântă? Aceste întrebări tre-buie examinate spiritual şi trebuie să li se răspundă pe bază biblică.

Ritualul de „laudă“ carismatică ca eveniment religios cheie

Mai întâi vrem să arătăm pe scurt în ce context sunt de fapt cântate cântările carismatice, pentru ce sunt ele desti-nate, şi anume pentru ritualul religios al „timpului de lau-dă“, care joacă un rol central în serviciile divine pentru cercurile carismatice şi penticostale. Lucrul acesta este necunoscut celor mai mulţi credincioşi necarismatici, dar e important pentru judecata spirituală referitoare la aceste cântări. Această descriere se bazează pe experienţele me-le personale de mai mulţi ani, căci împreună cu soţia mea am fost mai mult timp într-o „grupă de laudă“.

„Lauda şi închinarea“ au o mare valoare în organizarea bisericilor carismatice. Timpul folosit pentru aceasta poa-te uneori să fie mai lung decât cel pentru predică, şi însemnătatea lui este uneori mai mare pentru carismatici. „Timpul de laudă şi închinare“ este în aproape toate cer-curile carismatice un ritual costisitor, care este înscenat cu grijă, iar unde e posibil cu „formaţie de închinare“, cu muzică electronică, pupitru de mixaj şi sistem de sunet.

„Conducătorul formaţiei de închinare“ (uneori femeie) este o importantă figură cheie într-o biserică carismatică şi e aproape echivalent ca importanţă cu pastorul sau predicatorul. El trebuie să fie talentat muzical şi să se lase intuitiv complet condus de spiritul carismatic de eroare. El decide în mod normal în legătură cu forma laudei, ce cântări se cântă spontan, unde trebuie să intervină o cântare în limbi, etc.

Lauda carismatică are loc aproape totdeauna la începutul unei întruniri şi este de regulă reluată într-un anumit punct culminant. Adesea există perioade mai lungi de laudă (20 de minute până la o jumătate de oră), în care cântările carismatice sunt repetate de exemplu de 2-3 ori, uneori întrerupte de cântat în limbi sau de preziceri, proclamaţii sau invitaţii ca cei prezenţi să permită rugă-ciune pentru ei sau punerea mâinilor peste ei.

Timpul de laudă este de cele mai multe ori condus în mod conştient de responsabili până la anumit punct cul-minant, numit „revărsarea“. Prin diferite melodii suges-tive, ca şi prin bătut din palme sau strigăte de aleluia, prin refrenuri şi strofe de cântare tot mereu repetate, prin interpolarea unor cântări deosebit de eficiente sau perioa-de mai lungi de cântat în limbi cu acompaniament instru-mental, cei prezenţi sunt aduşi la o atitudine de pasivitate şi deschidere deplină pentru duhul de rătăcire, care sea-mănă cu o stare hipnotică. Critica conştientă şi autocon-trolul sunt în mare măsură eliminate, toţi aşteaptă supuşi vorbirea şi efectul duhului.

De abia în acest punct se ajunge de regulă la efectele do-rite de exaltare produse de duh: unii cad pe spate sau în-cep să plângă, alţii se ridică în picioare şi fac preziceri, cineva se duce la altul şi vrea să se roage pentru el. Sunt anunţate vindecări, cineva îi provoacă pe ceilalţi la luptă spirituală şi la rugăciune comună în limbi. Peste întreaga adunare se lasă o atmosferă încărcată, înţeleasă şi căutată de carismatici ca fiind „prezenţa lui Dumnezeu“. În felul acesta, ei primesc încărcare cu putere şi o anume bucurie; ei simt chipurile apropierea lui Dumnezeu; se ajunge la viziuni şi impresii interioare, astfel încât îşi închipuie că acum vorbeşte Dumnezeu.

Trebuie să subliniem că aceste efecte depind în foarte mare măsură de cântările carismatice. Pentru ca timpul de laudă să fie foarte eficient, nu sunt permise, sau foarte rar, cântări vechi ale credinţei, cu conţinut biblic şi cân-tate cu un duh lucid, altfel este influenţat negativ efectul de sugestie. Dacă în urma unui „timp de laudă“ nu se ajunge la „revărsare“, atunci serviciul divin este simţit adesea ca fiind sec şi dezamăgitor, lipsit de putere şi de roade. Aproape că nu mai există după aceea manifestări ale duhului, iar carismaticii sunt dezamăgiţi, căci sunt dependenţi ca de un drog de „elanul“ dat de timpul de laudă.

Evenimentul laudei excită într-adevăr şi dă multora senti-mente de euforie, dar acest efect nu durează decât puţin, adesea nici măcar până a doua zi. De aceea, mulţi caută tot mereu aceeaşi trăire peste săptămână în adunări de casă, adunări de rugăciune, concerte sau consum de CD-uri. Unele biserici carismatice oferă adepţilor lor un program special în mai multe zile ale săptămânii. Foarte iubite sunt concertele şi „serviciile de laudă şi închinare“, în care muzica are un rol şi mai important ca şi con-ferinţele, în care numele conducătorului renumit la scară internaţională a unei „formaţii de laudă şi închinare“ este cel puţin la fel de important ca cel al vorbitorului de la conferinţe.

Secretul efectului fascinant: muzica rock şi pop

În caz că ne întrebăm dacă cântecele carismatice de laudă pot fi folosite pentru închinarea biblică a bisericii, trebuie să evaluăm mai întâi chestiunea muzicii. Reţeta de succes a acestor cântări, secretul puternicei lor eficienţe asupra generaţiei mai tinere (şi între timp şi a celei mijlocii) este folosirea conştientă a muzicii lumeşti rock şi pop. Com-pozitorii şi apărătorii acestei muzici recunosc deschis lucrul acesta, cum ar fi Arne Kopfermann, care a mărtu-risit: „Făcând abstracţie de text, cu greu se poate deosebi stilistic astăzi muzica de închinare de muzica pop“.

Totuşi, este oare această muzică rock şi pop cu adevărat „neutră“, un „dar al lui Dumnezeu“, cum afirmă mulţi creştini din zilele noastre? Pot oare nişte credincioşi ade-văraţi s-o preia în mod necontrolat? Specialiştii seculari nu fac un secret din faptul că rădăcinile acestei muzici se află în închinarea la demoni a unor triburi păgâne din Africa; acolo, muzica marcată puternic de ritmul tobelor serveşte la aducerea închinătorilor la idoli prin dans la extaz, până ce duhurile intră în ei şi este împlinit scopul ceremoniei (alte influenţe provin de la închinarea la de-moni din hinduism, care a influenţat înainte de toate elementele „psihedelice“ ale muzicii rock şi pop).

Acest efect magic de producere a unor stări de transă şi hipnoză al muzicii caracterizate de ritm şi sincope este binecunoscut muzicienilor din lume şi este exploatat în mod conştient de ei. Aşa a spus odată Jimmy Hendrix: „Poţi să-i hipnotizezi pe oameni cu muzica“, iar o expertă în muzica rock dă sfatul: „Lasă-te în voia ritmului, lasă-te în voia ritmului încă o dată şi încă o dată şi încă o dată, şi la un moment dat vei ajunge la o stare de extaz“.

Dacă deci această muzică în mod evident păgână, mani-pulatoare este adusă în biserica lui Dumnezeu, atunci nu pot ieşi din ea roade bune. De fapt, efectul vrăjit al muzi-cii rock e folosit de carismatici ca să-i facă pe oameni receptivi la efectele înşelătoare ale duhului fals care este la lucru printre ei. Pot adeveri lucrul acesta din proprie experienţă ca fost carismatic. În spatele acestor cântări se află într-adevăr un alt duh, unul care înşală, induce în eroare (cf. 1.Tim.4:1; 1.Io.4:1-5), şi acest duh operează şi printre creştinii fideli Bibliei care încep să cânte regulat aceste cântări, chiar dacă nu pe scară atât de mare ca în cercurile carismatice.

Cântările carismatice răspândesc învăţăturile carismatice

Şi conţinutul acestor cântări sunt marcate de învăţăturile greşite care sunt date în mişcarea carismatică, nişte erezii cum ar fi marea revărsare a Duhului Sfânt şi trezirea din vremea sfârşitului, „actuala Împărăţie a lui Dumnezeu“, „puterea mărturisirii pozitive“, „războiul spiritual“.

Nişte lideri fideli Bibliei experimentaţi avertizează de mult că prin influenţa acestor cântări, pe termen lung, bisericile „se sucesc“ şi sunt atrase înăuntrul seducerii ca-rismatico-ecumenice. Aşa spune Alan Morrison:

„,Noile cântări de închinare‘ au fost publicate în mod conştient pentru a produce în biserici o transformare spre această formă nouă de ,creştinism‘. Sunt convins că aici (…) avem de a face cu o strategie satanică foarte seducătoare – atât de inteligent inventată, încât ar putea să-i seducă şi pe cei aleşi (dacă ar fi posibil lucrul acesta)“.

Iar Peter Master, predicator la „Metropolitan Tabernacle“ al lui Spurgeon, avertizează cu cuvinte clare:

„Nişte biserici, care au apărat cândva îndreptăţirea nu-mai prin credinţă şi s-au ţinut departe de gândirea caris-matică, au ajuns sub o presiune puternică de a introduce stilul carismatic în închinarea îndreptată spre lume. Cei care au făcut aceasta au fost curând marcaţi de aceste cântări noi pe care le-au cântat şi de muzica instrumen-tală pe care au interpretat-o. (…) Aceste biserici sunt atra-se acum pas cu pas, dar fără oprire în lumea evangheli-calismului carismatic şi ecumenic. (…) Chiar dacă dăm noii închinări un spaţiu cât de mic, ea va distruge acti-vitatea cea mai înaltă care ne este încredinţată – aducerea cu respect, cu pricepere, cu bucurie a unei laude spiri-tuale. (…) Este remarcabil că peste tot acolo unde evan-ghelicii au primit bine noua închinare a apărut o pierdere perceptibilă de respect, legată de caracter lumesc şi superficialitate“.

c) Consecinţe necesare

Nu poate să ne fie indiferent faptul că un şuvoi de cân-tări cu sorginte păgână şi influenţate de un duh de rătă-cire se revarsă peste bisericile fidele Bibliei şi mai ales peste lucrarea cu tineretul, iar cântările spirituale cu con-ţinut profund biblic şi lucid sunt înlocuite tot mai mult. De la cântările de origine carismatică vin mari pericole spirituale – nu numai pentru biserici, ci şi pentru cre-dincioşii individuali, care poate că le aud „numai“ în timpul liber. Această muzică duce la o înceţoşare, la o amorţire, la o insensibilizare pe linie spirituală, la pierde-rea adevăratei temeri de Dumnezeu şi la o predispoziţie crescândă pentru învăţături greşite, pentru trăiri extatice şi pentru duhul carismatic de rătăcire.

Mai mult ca niciodată suntem provocaţi în această vre-me a sfârşitului să ne dezvoltăm discernământul spiritual şi să înotăm cu curaj contra curentului general al creştină-tăţii (şi al evanghelicilor). Tocmai pentru că adevărata închinare spirituală la Dumnezeu ar trebui să fie foarte preţioasă şi importantă pentru noi, trebuie să spunem un nu clar falsificării păgâne a închinării, care se extinde în jurul nostru.

2. „Vorbirea în limbi“ carismatică şi vorbirea în limbi biblică

„Vorbirea în limbi“ (glosolalia) este poate semnul exte-rior cel mai izbitor şi cel mai subliniat al mişcării carismatico-penticostale; în esenţă, nenumărate ramuri penti-costale fac din afirmaţia că vorbirea în limbi este semnul „botezului în Duh“ primit o parte componentă a mărturisirii lor de credinţă.

Penticostalii şi carismaticii sunt ferm convinşi că vorbi-rea în limbi este exact aceeaşi ca cea care a funcţionat ca dar divin al Duhului în perioada Bisericii Primare. Dar lucrul acesta trebuie să fie examinat pe baza Bibliei – cu atât mai mult cu cât ştim că în diferitele religii păgâno-oculte apare vorbirea în limbi (de ex. voodoo, yoga, spiritism, şamanism). Aici vrem să arătăm pe scurt cum tre-buie evaluată biblic vorbirea în limbi penticostală.

Cele mai multe grupări penticostalo-carismatice dau vor-birii în limbi o valoare foarte mare, şi aceasta din trei motive:

1. Pentru că este un semn pentru primirea „botezului în Duh“. Cine este „botezat în Duh“ se cunoaşte după faptul că vorbeşte în limbi; cine nu vorbeşte în limbi nu a primit Duhul Sfânt – aşa sună dogma clasică a mişcării penti-costale. Mulţi carismatici au preluat-o, în timp ce alţii nu văd vorbirea în limbi ca semn necesar al „botezului în Duh“.

2. Pentru că este înţeleasă ca o formă deosebit de efici-entă a rugăciunii. „Rugăciunea în limbi“ e din punct de vedere carismatic un mijloc de autoedificare, ca şi de in-tervenţie eficientă în favoarea altora şi de „război spiritual“.

3. Pentru că este înţeleasă în legătură cu „interpretarea“ ca formă de revelaţie profetică, prin care Dumnezeu adre-sează chipurile mesaje poporului Său.

Ca urmare, acolo apar şi trei forme, respectiv domenii ale vorbirii în limbi:

* „Vorbirea în limbi“ personală pentru „edificare de si-ne“, respectiv ca parte a mijlocirii; ea ocupă o parte mare, uneori o parte predominantă a timpului de rugăciune per-sonală a unui carismatic, pentru că este atât de preţuită în efectul şi „puterea ei de străpungere“.

* „Vorbirea în limbi“ în comun în adunări de rugăciune şi servicii religioase obişnuite; în ele, mulţi sau toţi cei prezenţi se roagă în acelaşi timp cu voce tare sau cu ju-mătate de voce în limbi; ea serveşte la pregătirea „atmos-ferei spirituale“ pentru o „lucrare spirituală“ mai mare, sau în rugăciunea din cadrul luptei spirituale împotriva forţelor întunericului pentru a obţine o „străpungere“ (cum se întâmplă la exorcizări); un caz special sunt cân-tările în limbi, care din motive asemănătoare sunt incluse în „timpurile de laudă şi închinare“.

* Vorbirea în limbi publică din biserică, care transmite bisericii revelaţii profetice în legătură cu interpretarea.

Vorbirea în limbi a penticostalilor şi carismaticilor este cel puţin 95% o bolboroseală sau păsărească extatică, o rostire de sunete care nu au sens şi care nu seamănă cu nicio limbă omenească. Ocazional, are loc şi o vorbire în limbi străine. Adesea este primită spontan de căutători, când au primit „botezul în Duh“, dar de multe ori e do-bândită prin imitarea vorbirii în limbi a altora; unii caris-matici spun de asemenea că poţi şi că trebuie s-o „înveţi“.

În practică, vorbirea în limbi este pentru mulţi penti-costali şi carismatici un soi de panaceu sau remediu uni-versal; se spune că ea aduce o întărire şi ajutor interior în ispite, dar şi schimbare de caracter şi putere pentru învin-gerea păcatelor, şi mai şi produce revelaţii şi efecte am-plificate ale spiritului carismatic. Mulţi se roagă cu mult mai mult în limbi decât într-o limbă înţeleasă, pentru că sunt de părere că vorbirea în limbi „produsă de duh“ are şanse mai bune să fie ascultată.

a) Darul biblic cu valoare de semn al vorbirii în limbi

Spre deosebire de valoarea spirituală înaltă şi cuprinză-toare care este atribuită vorbirii în limbi în mişcarea carismatică, Sfânta Scriptură menţionează doar marginal această carismă. Domnul Isus Cristos o promite în Marcu 16:17; în cartea Faptelor este descrisă la evenimentele centrale ale primirii Duhului (Fap.2:1-13; Fap.10:44-48; Fap. 19:1-7); în 1.Corinteni, Pavel dă o învăţătură privind esenţa şi întrebuinţarea ei (1.Cor.12–14).

Vorbirea în limbi nu mai este menţionată în epistolele ulterioare, deşi în ele e mereu vorba despre edificarea spirituală şi despre creşterea bisericilor, şi unde ar fi de aşteptat menţionarea unui dar aparent atât de însemnat. El lipseşte şi din enumerarea darurilor harului din Romani 12:6-8 şi a jucat în mod evident un rol mai degrabă secundar în bisericile apostolice.

Întrucât Scriptura nu conţine nicio învăţătură amănunţită privind esenţa limbilor şi unele dintre afirmaţiile ei pe această temă pot fi înţelese greşit, trebuie să încercăm cu atât mai atent să înţelegem ce ne spune Cuvântul. Mulţi comentatori introduc tot felul de speculaţii când definesc vorbirea în limbi; este vorba pentru ei despre „vorbire ex-tatică“, despre „bâiguit“, despre „extaz“ şi despre „vorbi-re a îngerilor“. În felul acesta, vorbirii în limbi i se atribu-ie o trăsătură mistică, parţial bazată pe cultele păgâne ale misterelor, care cunoşteau într-adevăr o vorbire în limbi extatică.

Dimpotrivă, o interpretare responsabilă ar trebui să se bazeze pe ceea ce spune însuşi Cuvântul lui Dumnezeu în această privinţă: Scriptura trebuie să fie interpretată şi explicată cu Scriptura! Dacă urmăm acest principiu biblic şi simplu, găsim şi un răspuns clar la întrebările esenţiale, chiar dacă unele aspecte ale vorbirii biblice în limbi cu siguranţă că vor putea fi explicate în mod diferit.

Vorbirea biblică în limbi a fost o vorbire în limbi străine omeneşti

Mai întâi se pune întrebarea: Ce caracter aveau de fapt „limbile“ menţionate în Biblie? Cuvântul grec glossa consideră limba ca organ al corpului omenesc şi derivă de aici o limbă [limbaj] omenească.

O ilustrare a vorbirii biblice în limbi o găsim doar în Fap-te 2:4-13. Aici avem ca să zicem aşa modelul vorbirii în limbi, la care trebuie raportate şi alte pasaje biblice, dacă acceptăm faptul că Scriptura se interpretează pe ea însăşi. „Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt, şi au început să vor- bească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vor- bească“ (Fap.2:4).

Şi din reacţia ascultătorilor (v.6-11) se vede limpede că la vorbirea în limbi era vorba de limbi străine omeneşti existente în mod real, şi anume limbile popoarelor păgâ-ne, de care evreii se ţineau separaţi. Pe baza inspiraţiei supranaturale, ele au fost vorbite prin Duhul lui Dumne-zeu de către oameni care nu stăpâneau aceste limbi. Conţinutul vorbirii în limbi ne este arătat de asemenea în acest pasaj: S-au adus la cunoştinţă marile fapte ale lui Dumnezeu. Verbul folosit în v. 4b indică o proclamare, o anunţare sau aducere la cunoştinţă făcută cu putere şi hotărâre (cf. Fap. 2:14; 26:25).

Este evident că vorbirea în limbi din Fapte 2 reprezintă o împlinire a promisiunii lui Isus Cristos din Marcu 16:17. Domnul promite acolo că apostolii vor vorbi în „limbi noi“. Din context reiese că nu erau avute în vedere cumva nişte limbi îngereşti supranaturale, ci limbi omeneşti ale popoarelor păgâne, necunoscute discipolilor, în sensul că nu fuseseră învăţate de ei. Chiar şi cazurile de vorbire în limbi care sunt menţionate mai târziu în cartea Faptelor urmează modelul din Fapte 2. De pildă, Petru adevereşte că vorbirea în limbi a păgânilor credincioşi din casa lui Corneliu a fost identică cu cea din Ziua Cincizecimii: „Şi, cum am început să vorbesc, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei ca şi peste noi la început“ (Fap.11:15).

Dacă deci darul vorbirii în limbi menţionat în 1.Corinteni 12–14 ar fi altceva decât vorbirea în limbi din Fapte 2, cum presupun unii comentatori, Biblia ne-ar fi împărtăşit lucrul acesta. Nimic din explicaţia dată de Pavel vorbirii în limbi nu indică faptul că el ar fi avut altceva în vedere decât darul limbilor descris în Marcu 16 şi Fapte 2. Expresia „diferite feluri de vorbire în limbi“ din 1.Co-rinteni 12:10, 28 arată că este vorba despre diferite feluri sau „familii“ de limbi străine (cf. de ex. familia limbilor indo-europene). În citatul din Isaia existent în 1.Corinteni 14:21, care explică darul vorbirii în limbi, apare cuvântul „în limbi străine“ (gr. heteroglossois = „prin oameni cu o limbă străină“), care confirmă legătura cu Fapte 2:4.

Adesea este citat 1.Corinteni 13:1, unde Pavel spune: „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti…“, pentru a dovedi că „vorbirea în limbi“ ar fi cuprins şi limbile îngereşti. Dar Pavel citează în acest pasaj nişte cazuri presupuse, nişte exagerări intenţionate, pentru a lăsa să iasă cu atât mai clar în evidenţă înalta valoare a dragostei. El a vorbit la fel de puţin în limbi îngereşti pe cât cunoştea toate secretele sau avea toată credinţa sau şi-a dat corpul să fie ars. O asemenea presupunere dată ca exemplu nu este în orice caz o bază solidă scripturală pentru a clădi pe ea o dogmă care contrazice mărturia clară din Fapte 2.

În plus, este mai degrabă improbabil ca îngerii sfinţi din cer să vorbească cu adevărat limbi diferite; încurcarea limbii (Gen.11:7) este de fapt o judecată divină peste omenirea păcătoasă. Putem deci să constatăm: Potrivit mărturiei Bibliei, darul vorbirii în limbi este capacitatea supranaturală de a vorbi în limbi omeneşti străine pe care vorbitorul nu le cunoaşte în mod natural.

Vorbirea biblică în limbi a fost un semn de trecere la o altă dispensaţie

Dacă facem abstracţie de toate speculaţiile, experienţele şi învăţăturile omeneşti şi întrebăm pur şi simplu Biblia de ce a dat Dumnezeu de fapt vorbirea în limbi Bisericii, dăm peste un răspuns uimitor de simplu şi de clar, care ar putea fi totuşi neobişnuit pentru mulţi.

Cheia pentru înţelegerea doctrinară a vorbirii în limbi noutestamentare n-o putem găsi în Fapte, unde ne sunt arătate doar exemple ale utilizării ei. Învăţătura Cuvân-tului lui Dumnezeu pentru Biserică o găsim în epistolele apostolilor şi profeţilor! În mod foarte logic ni se explică sensul şi scopul dorit de Dumnezeu pentru adevărata vorbire în limbi în afirmaţiile doctrinare din 1.Corinteni 14. Pavel critică în tot capitolul folosirea greşită a vor-birii în limbi în adunările bisericii corintenilor şi arată apoi rostul propriu-zis al acestui dar:

„În Lege este scris: ,Voi vorbi norodului acesta prin altă limbă şi prin buze străine, şi nici aşa nu Mă vor asculta, zice Domnul‘. Prin urmare, limbile sunt un semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi. Proro-cia, dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei credincioşi“ (1.Cor.14:21-22).

În această importantă afirmaţie doctrinară a Scripturii, căreia nu i se dă cu adevărat atenţie, ne sunt revelate trei fapte fundamentale despre vorbirea biblică în limbi:

1. Ea serveşte de semn.
2. Ea nu se adresează credincioşilor, ci necredincioşilor.
3. Ea nu se adresează creştinilor dintre păgâni, ci evreilor.

1. Limbile sunt un semn:
Semnele pe care Domnul Isus Însuşi le-a făcut în Israel împreună cu cei pe care i-a însărcinat trebuiau să dovedească mesajul divin al Rega-tului (Împărăţiei) care venise şi pe cel mai mare Profet, Regele Însuşi (cf. Evr.2:3-4). Predicarea apostolilor după Ziua Cincizecimii a fost şi ea sprijinită prin semne. În Marcu 16:17-20 găsim promisiunea pentru vestirea evan-gheliei de către apostoli: ea trebuia să fie confirmată prin semne miraculoase, care sunt relatate în Fapte, cu excep-ţia unuia singur. Printre acestea se află vorbirea în limbi noi. În v. 20 este confirmată în mod categoric împlinirea promisiunii în lucrarea apostolilor. Şi darurile cu valoare de semn, care i-au fost date Bisericii Primare pe timpul predicării apostolilor (1.Cor.12), trebuiau să servească acestui scop.

Vorbirea în alte limbi, după învăţătura clară a Scripturii, nu este un soi de rugăciune; nu numai că nu există nicio poruncă în Biblie de a te ruga în limbi, dar Pavel declară că ea e chiar greşită, falsă. De asemenea, nu este un dar de revelaţie, prin care Dumnezeu ar vrea să comunice Bisericii secrete sau mesaje – pentru aceasta, El a dat darul profeţiei şi al cunoştinţei. Ea este un semn şi nu o sursă de putere. Şi în Marcu 16:17 sunt numite limbile noi un semn.

2. Vorbirea în limbi se adresează necredincioşilor.
Prin semne, adică efectele miraculoase supranaturale ale lui Dumnezeu, El a vorbit în mod plastic unor necredincioşi, pentru a le adeveri autoritatea divină a mesajului Său salvator. Semnele biblice, autentice nu se adresează în principiu unor credincioşi născuţi din nou, căci aceştia au mărturia interioară a Duhului Sfânt; credinţa lor nu are nevoie de vederea unor minuni. Vorbirea biblică auten-tică în limbi este în esenţă destinată necredincioşilor – lucru aflat în contrast net cu „vorbirea în limbi“ caris-matică, care se adresează predominant unor credincioşi. Vorbirea în limbi avea totuşi la început şi printre evreii credincioşi o misiune limitată, şi anume pentru că într-o anumită privinţă ei erau încă „necredincioşi“ – ei nu puteau să creadă că Dumnezeu îi salvează pe păgâni numai pe baza harului, fără circumcizie şi Lege.

3. Vorbirea în limbi este un semn pentru Israel: A treia afirmaţie fundamentală din acest pasaj este: Limbile sunt un semn care se adresează special Israelului, nu păgâni-lor! Din punctul de vedere al Bisericii de odinioară (şi de azi) existau două feluri de necredincioşi: evrei necredin-cioşi şi păgâni necredincioşi. Semnul limbilor este deci, cum arată fără echivoc cuvântul citat de Pavel din Isaia 28:11-12, destinat în esenţă evreilor necredincioşi: „Ei bine! Prin nişte oameni cu buze bâlbâitoare şi cu vorbi-rea străină va vorbi poporului acesta Domnul“. Dacă cercetăm folosirea vorbirii în limbi în cartea Faptelor, vedem că în fiecare caz de vorbire în limbi evreii erau „grupa-ţintă“ pentru acest semn.

Vorbirea în limbi ca semn al judecăţii pentru Israelul împietrit

Pasajul din Isaia arată de asemenea limpede că semnul vorbirii în limbi pentru Israelul necredincios a fost un semn de judecată. Acesta este un punct de vedere foarte esenţial, care e adesea greşit înţeles astăzi. În toate tim-purile, credincioşii trăiesc din Cuvântul viu şi puternic al lui Dumnezeu care Îl revelează şi îi învaţă pe oameni, care le dă cunoştinţă şi înţelepciune. Dumnezeu doreşte ca prin Cuvântul Său oamenii să ajungă la cunoaşterea adevărului Său.

De aceea, orice vorbire a lui Dumnezeu este o vorbire într-o limbă omenească înţeleasă, în limba pe care pot oa-menii s-o audă şi s-o înregistreze. De aceea, este un semn zguduitor al împietririi Israelului şi al judecăţii viitoare dacă Dumnezeu trebuie să spună în Isaia 28:7-13:

„Dar şi ei se clatină de vin, şi băuturile tari îi ameţesc; preoţi şi proroci sunt îmbătaţi de băuturi tari, sunt stă-pâniţi de vin, au ameţeli din pricina băuturilor tari; se clatină când prorocesc, se poticnesc când judecă… ,Pe cine vrea El [Dumnezeu] să înveţe înţelepciunea? Cui vrea să dea învăţături… Ei bine! Prin nişte oameni cu buze bâlbâitoare şi cu vorbirea străină va vorbi popo-rului acesta Domnul. El îi zicea: ,Iată odihna; lăsaţi pe cel ostenit să se odihnească; iată locul de odihnă!‘ Dar ei n-au vrut să asculte, şi pentru ei cuvântul Domnului va fi: ,Învăţătură peste învăţătură, învăţătură peste învăţă-tură, poruncă peste poruncă, poruncă peste poruncă, puţin aici, puţin acolo‘, ca mergând, să cadă pe spate şi să se zdrobească, să dea în laţ şi să fie prinşi“.

Întrucât Israelul n-a vrut să audă vorbirea inteligibilă a lui Dumnezeu de-a lungul secolelor, El S-a decis să-i vor-bească ca judecată cu o vorbire neînţeleasă. Când Dum-nezeu nu mai vorbeşte limpede şi inteligibil, ci voalat şi neînţeles, atunci aceasta înseamnă judecată! Aceasta s-a văzut deja în predicarea prin parabole făcută de Domnul Israelului (cf. Mt.13:10-15: „De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg“). Aceasta se aplică foarte bine vorbirii în limbi străine către acest popor.

În situaţia concretă a profeţiei lui Isaia, ca şi în situaţia de după Ziua Cincizecimii, vorbirea în limbi neînţelese ale păgânilor a fost ameninţarea cu judecata şi distrugerea prin armatele păgâne. Profeţiei lui Isaia i-a urmat odini-oară agresiunea armată a Asiriei asupra Israelului; vorbi-rii în limbi din Ziua Cincizecimii în Ierusalim i-a urmat cam 40 de ani mai târziu invazia soldaţilor lui Titus, care au făcut apoi Ierusalimul una cu pământul şi au distrus templul. În aceasta putem porni de la faptul că locuitorii din Ierusalim au auzit din gura soldaţilor romani (care proveneau din toate părţile Imperiului Roman) exact aceleaşi limbi ale păgânilor ca şi odinioară în Ziua Cinci-zecimii din gura discipolilor!

Acum este explicabil de ce nici Domnul Însuşi, nici trimişii Săi nu dăduseră înainte de crucificare şi înviere semnul limbilor faţă de Israel. De abia după ce Israelul a refuzat oferta Regatului prin Mesia al său şi L-a cruci-ficat, Dumnezeu a revelat prin limbi respingerea Israe-lului care urma să se producă, legată de un ultim apel la întoarcere la Dumnezeu.

Prin urmare, înţelegem vorbirea în limbi a discipolilor din Fapte 2 ca o vorbire a lui Dumnezeu cu valoare de semn adresată evreilor necredincioşi. Ea trebuia să le arate: Dacă nu vă pocăiţi, atunci vorbirea lui Dumnezeu pentru voi va deveni neînţeleasă. Dumnezeu nu vă va mai oferi salvarea Sa, pe care aţi refuzat-o tot mereu, ci vă va vorbi prin soldaţi păgâni şi vă va împrăştia în toate direc-ţiile.

Vorbirea în limbi ca semn pentru trecerea salvării spre păgâni

Vorbirea în limbi, în esenţa ei, a fost un semn legat de salvare. El nu anunţa numai judecata Israelului care era pe cale să se producă, ci şi trecerea salvării spre popoa-rele păgâne, care până atunci fuseseră excluse în general de la salvare şi de la comuniunea cu Dumnezeu. Era un semnal în legătură cu salvarea, referitor la faptul că acum faptele măreţe ale lui Dumnezeu erau anunţate în limbile popoarelor păgâne. Până atunci, mesajul salvării fusese aproape exclusiv făcut cunoscut în limba ebraică popo-rului Israel.

Mesajul legat de salvare al vorbirii în limbi era acesta: din cauza respingerii lui Mesia, Dumnezeu îl va da la o parte pe Israel, străvechiul Său popor cu care a făcut legământ, în timp ce popoarele păgâne aveau pentru prima oară acces la această salvare, experimentaseră şi li se făcuseră cunoscut faptele măreţe ale lui Dumnezeu (cf. Rom. 11). Era şi o aluzie simbolică la misterele sau tai-nele lui Cristos, în care era demolat peretele despărţitor dintre evrei şi păgâni, şi din amândoi era plăsmuit un Corp, aşa cum ne revelează Efeseni 2:18-19: „Căci prin El [Cristos] şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh. Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu“.

Această funcţie de semn privind salvarea arată încă o dată limpede de ce „limbile“ biblice nu erau o bolboro-seală extatică şi nici limbi îngereşti, ci limbi străine exis-tente, vorbite de păgâni. Ce clară şi logică este lucrarea lui Dumnezeu! Scopul şi mijloacele coincid perfect. Potrivit pasajului citat din Isaia 28, în cazul vorbirii în limbi trebuie să fi fost vorba despre limbi străine vorbite de păgâni, altfel acest semn n-ar fi avut niciun rost.

În modul de acţiune al lui Dumnezeu nu găsim nimic mistico-iraţional, chiar dacă noi înşine nu înţelegem tot-deauna logica şi claritatea Sa perfectă. Din afirmaţiile Scripturii privind funcţia vorbirii în limbi trebuie să tragem concluzia că în epoca apostolică ea a fost folosită de Dumnezeu în principiu ca semn miraculos avertizator faţă de evreii necredincioşi; locul ei nu era de fapt în adunarea Bisericii, ci în evanghelizarea printre evrei, aşa cum a procedat Pavel în mod consecvent în orice loc îi întâlnea (cf. 1.Cor.14:18-19).

Sensul vorbirii în limbi în cadrul Bisericii

Era logic ca semnul vorbirii în limbi să apară în cadrul acţiunii de salvare a lui Dumnezeu la marele punct de cotitură, când odată cu convertirea lui Corneliu au fost primiţi şi păgânii în Corpul de oameni salvaţi al Bisericii. În timp ce după Ziua Cincizecimii nici la cei 3000, nici la convertirile ulterioare nu se menţionează o vorbire în limbi, aceşti păgâni vorbesc în limbi ca în Ziua Cincize-cimii în faţa ochilor uimiţi ai creştinilor dintre evrei. Efectul acestui semn asupra evreilor care credeau în Cris-tos, ce încă nu-şi puteau imagina că salvarea putea să ajungă şi la alţii decât la israeliţi, este evident: „După ce au auzit aceste lucruri, s-au potolit, au slăvit pe Dumne-zeu şi au zis: Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor po-căinţă, ca să aibă viaţa“ (Fap.11: 18).

Aici putem vedea de ce vorbirea în limbi ca semn legat de salvare la începutul Bisericii, care mai întâi a fost alcătuită exclusiv, iar mai târziu predominant din evrei, avea şi o funcţie interioară, chiar dacă aceasta era subor-donată funcţiei exterioare: Mult timp le-a fost greu cre-dincioşilor crescuţi în tradiţia evreiască să înţeleagă şi să accepte mis-terul sau taina legată de salvare a Bisericii, aşa cum i s-a revelat în special lui Pavel. Ei au rămas plini de zel pentru Lege, întrucât Dumnezeu Însuşi le revelase deja că evreii şi neevreii nu puteau dobândi salvarea prin Lege şi circumcizie, ci numai prin credinţa în Isus Cristos, şi că în Cristos nu conta nici circumcizia, nici necircumcizia, ci faptul de a fi o creaţie nouă (Gal.6:15).

Din acest fapt au rezultat tensiuni, intensificate şi mai mult de apariţia unor învăţători iudaizatori, care voiau să-i oblige pe păgâni la circumcizie şi ţinerea Legii. Aceste tensiuni erau aşa de profunde, încât chiar şi Petru a devenit oscilant (cf. Gal.2:11-14). În Scrisorile lui Pavel recunoaştem tot mereu cum a trebuit el să apere adevărul Bisericii, în care noi toţi suntem una în Cristos.
Este evident că şi apariţia vorbirii în limbi la discipolii evrei ai lui Ioan în oraşul păgân Efes, în care avea să ia fiinţă curând prin lucrarea lui Pavel o biserică mixtă, ţine de acest context (cf. Fap.19:1-10). Prin faptul că faptele măreţe ale lui Dumnezeu au fost predicate în limbi străine, neevreieşti, creştinilor evrei li se aminteşte că salvarea a ajuns şi la păgâni, că ambii, evrei şi neevrei aveau acces la Dumnezeu numai în credinţa în Isus Cristos, nu prin Lege.

Probabil că acesta este motivul pentru care darul vorbirii în limbi, care era adresat înainte de toate în exterior, evreilor necredincioşi, în epoca apostolică putea juca un rol temporar şi limitat ca importanţă în adunările Bise-ricii. Acest efect evident al Duhului Sfânt era o indicaţie clară a lui Dumnezeu că planul Său suveran era acela de a da la o parte Israelul şi Legea şi a-i salva acum prin credinţă şi pe păgânii care nu făceau parte din Biserică. Evreii şi neevreii aveau acum acelaşi acces la Dumnezeu – şi anume numai pe baza harului, fără concursul Legii. Spre aceasta îi îndreptau tot mereu predicarea marilor fapte ale lui Dumnezeu legate de salvare în limbile străine ale păgânilor pe evreii credincioşi care ascultau.

Vorbirea în limbi ca semn legat de salvare ţinea încă de epoca apostolică

Din faptul că vorbirea în limbi era un semn destinat evreilor se explică şi motivul pentru care acest dar cu valoare de semn a încetat de la sine când şi-a împlinit scopul: „limbile vor înceta“ (1.Cor.13:8). Odată cu înă-buşirea sângeroasă a revoltei poporului evreu de către romani în anul 70 d.Cr. s-a adeverit mesajul semnului limbilor ca judecată adresat Israelului: Ierusalimul a fost distrus, serviciul divin din templu a fost desfiinţat, popo-rul a fost împrăştiat printre toate popoarele pământului. Dumnezeu judecase Israelul şi-l pusese deoparte pentru timpul harului, ca să-Şi aducă salvarea la păgâni.

Ca urmare a crescut puternic în Biserică numărul creş-tinilor neevrei în comparaţie cu creştinii evrei, iar spre sfârşitul epocii apostolice tensiunile dintre credincioşii evrei şi cei neevrei n-au mai jucat în mod vădit un rol esenţial. De asemenea, limbile îşi îndepliniseră misiunea ca semn al unei tranziţii în legătură cu salvarea. Darul cu valoare de semn al vorbirii în limbi devenise inutil şi a încetat, cum fusese expres şi clar anunţat în Cuvântul lui Dumnezeu (cf. 1.Cor.13:8).

b) Vorbirea în limbi carismatică în perspectivă biblică

Vorbirea în limbi biblică, aşa cum am văzut, a fost un dar cu valoare de semn în legătură cu salvarea, o vorbire su-pranaturală în limbi străine adresată evreilor necredin-cioşi, cărora Dumnezeu voia să le arate că va lua salvarea de la ei şi o va da păgânilor. Era un dar bun, divin – dar el, ca toate darurile, a fost dat „spre folosul altora“ (1.Cor.12:7), aşa cum I-a părut util lui Dumnezeu. Când scopul lui s-a împlinit, acest dar a încetat să existe. Ţi-nând seama de aceste lucruri, cum trebuie să evaluăm vorbirea în limbi penticostalo-carismatică apărută în secolul 20?

„Vorbirea în limbi“ carismatică este de alt gen decât vorbirea în limbi biblică

Mulţi carismatici de astăzi recunosc că dogma penticos-tală a „vorbirii în limbi“ ca semn necesar al primirii Du-hului este nebiblică. Biblia ne învaţă că fiecare credincios primeşte Duhul Sfânt în clipa în care crede (Gal.3:14) şi că prin aceasta e botezat prin Duh în Corpul lui Cristos (1.Cor.12:13). Pavel adevereşte pentru epoca apostolică, pe când exista încă o vorbire în limbi autentică, că nu fiecare credincios vorbeşte în limbi (1.Cor.12:30). Vorbi-rea biblică în limbi nu era gândită ca semn al naşterii din nou, ci ca semn adresat Israelului în legătură cu salvarea.

Dimpotrivă, vorbirea carismatică în limbi este foarte ade-sea un semn al faptului că nişte credincioşi au primit un duh de o altă natură, pe care nu l-au primit la convertirea lor (2.Cor.11:4). Aceasta spune 1.Corinteni 12: De îndată ce ajungem în Corp, Dumnezeu ne indică „funcţia ca dar“ pe care o avem în Corp, nu doar mai târziu.

Niciun credincios n-a primit odinioară vorbirea carisma-tică în limbi la convertirea lui – decât în cazul că s-a con-vertit sub influenţa directă a duhului fals al acestei miş-cări. Vorbirea în limbi apare de abia în clipa în care nişte credincioşi induşi în eroare caută „botezul în Duh“ sau ajung sub influenţa duhului de rătăcire. De aceea, acest „dar“ este de regulă un semn pentru primirea unui duh demonic de rătăcire.

Vorbirea în limbi carismatică este lăudată ca mijloc de „autoedificare“ pentru credincioşi. Ea e chipurile o sursă de sfinţenie, de eliberare de aşa-zise poveri demonice, o sursă de putere, conduce în prezenţa lui Dumnezeu, dă autoritate, etc. Vorbirea biblică în limbi a fost dimpotrivă un dar cu valoare de semn, practicat în primul rând faţă de nişte evrei necredincioşi şi care nu trebuia să fie folosit în rugăciune.

Este ceva tipic pentru învăţăturile greşite că aici se clă-desc pe o singură propoziţie, care în plus e complet denaturată în sensul ei original, o mulţime de afirmaţii care nu pot fi dovedite nicăieri în Biblie. Dacă vorbirea în limbi este o sursă aşa de importantă şi de multilaterală de edificare, Biblia ar fi prezentat aceste lucruri pe larg şi în alt loc şi ar fi recomandat expres rugăciunea în limbi. Apostolul Pavel vorbeşte în 1.Corinteni 14:4 pe un ton mustrător de faptul că cel ce vorbeşte în limbi neînţelese se edifică doar pe sine, în timp ce ar trebui să edifice de fapt Biserica.

Cine a făcut personal experienţe cu mişcarea carismatică trebuie să mărturisească faptul că eliberarea de temeri, mânie, ură ascunsă şi porniri carnale în cazul vorbitorilor în limbi se află în faţa unei realităţi complet diferite: tea-ma, lipsa de iertare, constrângerile carnale, gândurile pă-cătoase, rebeliunea, etc. fac parte din cotidianul trist al credincioşilor carismatici. Se relatează într-adevăr despre unele sentimente înşelătoare şi trăiri, dar roadele acestui dar îi fac de minciună pe învăţătorii carismatici; cu si-guranţă că ele nu sunt roadele Duhului Sfânt. Dimpo-trivă, nu rareori se pot observa aroganţă, gânduri de imoralitate, depresii şi influenţe demonice la asemenea oameni care s-au deschis duhului carismatic şi practică vorbirea în limbi.

Afirmaţia că „rugăciunea în limbi“ se află pe o treaptă deosebit de înaltă a rugăciunii, ba chiar cea mai înaltă de comuniune cu Dumnezeu dă de gol caracterul mistico-pă-gân al acestei învăţături. Concepţia că un credincios ar fi deosebit de aproape de Dumnezeu dacă rosteşte lucruri despre care nu ştie nimic este total străină de Fiinţa lui Dumnezeu şi de tot ce afirmă Sfânta Scriptură.

Dumnezeu vrea o rugăciune conştientă care se bazează pe cunoaşterea lui Cristos şi pe harul Său şi include în-treaga personalitate a credinciosului. Numai demonii abuzează de oameni ca de nişte unelte inconştiente, lipsi-te de voinţă, şi de canale prin care îşi trimit mesajele. Dumnezeu l-a creat pe om cu conştienţă şi voinţă, iar Duhul Sfânt include totdeauna conştienţa şi voinţa omu-lui în lucrarea Sa (cf. 1.Cor.14:32).

3. „Vorbirea în limbi“ carismatică constă (aşa cum tre-buie să recunoască orice carismatic) cam 95% din bâiguit extatic, care nu poate fi atribuit niciunei limbi omeneşti existente, în timp ce vorbirea biblică în limbi consta exclusiv din limbi străine reale vorbite de păgâni (Fap.2; 1.Cor. 14:21), care trebuiau să fie traduse în biserică, pentru ca sensul clar al celor spuse să fie înţeles de alţii.
Vorbirea în limbi carismatică este folosită în biserici ca mijloc pentru mesaje profetice care iau fiinţă prin „inter-pretarea“ vorbirii în limbi (şi nu rareori mult mai lungi decât vorbirea în limbi propriu-zisă). În Cuvântul lui Dumnezeu nu se spune că vorbirea în limbi autentică ar fi conţinut revelaţii sau mesaje profetice adresate Bisericii; aceasta ar fi în contradicţie cu funcţia ei de semn pentru evreii necredincioşi.

Practica carismatică arată paralele puternice cu profeţia păgână a „artei prezicerii“, aşa cum era ea practicată de exemplu în oracolele de la Delphi: Un medium demonic, Phytia, era transpusă în transă de un fum care o învăluia şi rostea sunete nearticulate enigmatice, un soi de vorbire în limbi demonică. Acest mesaj „inspirat de duh“ a fost apoi interpretat de un profet în limbă înţeleasă, iar „inter-pretarea“ nu era o traducere literală, ci o redare liberă a „mesajului în limbi“. Aceste practici păgâne sunt departe de profeţia biblică ca vorbire directă, clară, condusă de Duh.

Vorbirea carismatică în limbi vine de la un duh înşelător

Dacă vrem să ne conformăm poruncii: „Cercetaţi duhu-rile, [ca să vedeţi] dacă sunt de la Dumnezeu“ (1.Io.4:1), atunci trebuie să pornim de la faptul că adevăratul Duh Sfânt Se ţine complet şi în toate de ceea ce a scris El Însuşi în Cuvântul Său; ca Duh al adevărului nu va acţio-na niciodată în contradicţie cu Sfânta Scriptură. Dimpo-trivă, un duh fals care induce în eroare se recunoaşte după faptul că el – deşi poate să-şi dea o aparenţă biblică în scopul de a înşela – în cele din urmă acţionează împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.

Potrivit acestui standard trebuie să spunem că vorbirea carismatică în limbi este fundamental diferită de cea pe care o adevereşte Sfânta Scriptură. Originea ei se află la urma urmelor într-o inducere în eroare printr-un duh fals; nu este un dar al lui Dumnezeu, ci o falsificare demonică.

În unele cazuri se poate ca vorbirea în limbi să fie de origine doar psihică, un bâiguit sau bolboroseală fără sens, apărută în suflet, poate din dorinţa de a „aparţine unei grupări“. Trebuie însă să pornim de la faptul că duhurile înşelătoare folosesc de multe ori limba credin-ciosului carismatic pentru a rosti mesaje inspirate demo-nic, blasfemii şi chiar închinare adusă lui Satan. Cu sigu-ranţă că Adversarul, când l-a adus pe credincios până acolo încât să se deschidă înaintea unui duh fals, nu va pierde ocazia de a blasfemia, dezonora şi pângări numele Domnului şi de a-şi satisface dorinţa cea mai arzătoare (cf. Mt.4:9; 1.Cor. 12: 3).

Aici trebuie să emitem o avertizare solemnă tuturor ce-lor care se deschid în mod uşuratic duhului penticostalo-carismatic! Tot mereu se adevereşte că nişte credincioşi care cunosc limbi rare au auzit în adunările penticostale vorbiri în limbi care conţineau blasfemii şi închinare adusă lui Satan.

Faptul că penticostalii relatează trăiri opuse, în care vor-birea în limbi conţinea laudă adusă lui Dumnezeu, nu este o contradovadă. Chiar dacă presupunem că aceste exemple sunt adevărate, lucrul acesta se poate baza şi pe tactica de înşelare a Adversarului, care poate imita abso-lut divinul şi binele, pentru a-şi legăna în siguranţă vic-timele înşelării sale.

Momeala mistică a înşelătorului şi Cuvântul clar al lui Dumnezeu

Efectul miraculos chipurile edificator şi zugrăvit în culori luminoase ale vorbirii în limbi este o momeală iscusită cu care duşmanul vrea să-i aducă pe nişte creştini neconso-lidaţi sau ajunşi în ispită să se deschidă duhului său de în-şelare. Este cu adevărat înşelător să ţi se ofere un mijloc care poate produce de fiecare dată, în mod automat şi astfel în mod magic, bunăstare, edificare şi putere. Gân-găvitul în limbi neînţelese devine un fel de mantră, o tehnică despre care se spune că produce efecte spirituale.

Toate acestea sunt în constrast total cu Fiinţa şi lucrarea lui Dumnezeu. El S-a revelat în Cuvânt (Logos), în Cris-tos, Fiul Său, prin care a vorbit oamenilor, ne-a bine-cuvântat în Cristos cu orice binecuvântare spirituală în regiunile cereşti.

Totuşi, noi nu primim niciodată această binecuvântare prin acţiuni şi tehnici magice. La Dumnezeu nu există ni-mic magic. Toată binecuvântarea Sa este har, graţie, fa-voare, dar bun de sus, pe care Tatăl îl dă de bunăvoie copiilor Săi. De aceea, edificarea autentică are loc tot-deauna prin relaţia de credinţă şi încredere marcată de iubire şi ascultare. Cuvântul viu şi puternic al lui Dum-nezeu e cel mai important dar al Său pentru edificarea noastră (Fap.20:32). Acest cuvânt clar, inteligibil, purifi-cat de şapte ori (Ps.12: 7) nu acţionează totuşi automat, ci numai în măsura în care îl primim într-o inimă umilă, ascultătoare şi de asemenea îl exteriorizăm printr-o um-blare spirituală.

Dacă citim încă o dată cuvintele solemne din Isaia 28 despre profeţii care se clatină pe picioare şi preoţii beţi, atunci nu putem scăpa de impresia că este o expresie a judecăţii sfinte de la casa lui Dumnezeu dacă în secolul 20 nişte oameni rostesc nişte cuvinte neînţelese în nume-le lui Isus Cristos clătinându-se ca nişte oameni beţi spi-ritualiceşte. Dacă Dumnezeu permite ca astăzi, într-o vre-me de apostazie şi înşelare, să apară în creştinătate nişte limbi neînţelese, duşmănoase, atunci aceasta înseamnă judecată, şi lucrul acesta are loc deoarece omul nu a vrut să audă Cuvântul clar, înţeles al lui Dumnezeu.

Un adevărat copil al lui Dumnezeu nu are nevoie de darul falsificat al vorbirii carismatice în limbi; el are resurse preţioase de edificare spirituală autentică: comuniunea interioară cu Cristos şi cu Tatăl în Duhul Sfânt, creşterea în cunoaşterea lui Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu, comuniunea realizată de Duh cu credincioşii. În definitiv, Domnul Isus Cristos este Cel care în plinătatea Sa ne dă tot ce avem nevoie, care e totul pentru noi, care ne edifică până la starea deplină de maturitate şi câştigă prin aceasta formă în noi.

3. Lupta împotriva demonilor? Scoaterea demonilor şi „războiul spiritual“ în perspectivă biblică

În mişcarea penticostală şi încă şi mai mult în mişcarea carismatică, aşa-zisa „luptă spirituală împotriva forţelor întunericului“ ocupă un spaţiu mare. Această mişcare se laudă că are o autoritate specială faţă de Satan şi faţă de demonii săi. Ea se bizuie în acest sens pe darul miracu-los apostolic cu valoare de semn al scoaterii (exorcizării) de demoni (cf. Mt.10:8; Mc.16:17; Fap.19:12), ca şi pe promisiuni ca cea din Luca 10:19.

Totuşi, raporturile multor carismatici şi penticostali care urmează aceste învăţături cu forţele întunericului sunt oare protejate cu adevărat biblic? Au ei cheia pentru vic-toria împotriva lui Satan – sau sunt ei de fapt înşelaţi de Adversar şi luaţi captivi? Vrem să examinăm foarte pe scurt învăţăturile şi practicile lor în lumina Bibliei.

a) Învăţături demonice carismatice

Puterea diavolului şi a duhurilor sale rele joacă un rol foarte mare în gândirea şi chiar în viaţa multor penticos-tali şi carismatici. În timp ce criticii liberali ai Bibliei neagă existenţa diavolului şi acţionează în aşa fel, de parcă n-ar exista absolut deloc o lume rea a duhurilor, mulţi carismatici şi penticostali introduc o serie întreagă de învăţături nebiblice care exagerează puterea Adver-sarului şi îi atribuie lucruri pe care Biblia nu i le recu-noaşte.

Aceasta se referă mai ales la chestiunea puterii pe care ar putea s-o aibă diavolul în viaţa unui copil al lui Dumne-zeu. Biblia arată foarte clar că orice păcătos nenăscut din nou se află sub puterea diavolului şi este ghidat şi folosit de el. Dar cât îi priveşte pe copiii lui Dumnezeu, citim în Epistola către Coloseni o promisiune minunată:

„Mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor, în lumină. El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor“ (Col.1:12-14).

Biblia ne mai învaţă că un copil adevărat al lui Dumne-zeu nu mai este sub sfera de putere a întunericului, ci a avut loc o schimbare de poziţie fundamentală, extrem de importantă: pe baza salvării prin sângele lui Isus Cristos, el a fost salvat şi scos din sfera de domnie a lui Satan şi transpus în sfera de domnie a Domnului Isus.

Aceasta înseamnă concret: Un copil al lui Dumnezeu nu mai poate fi posedat, controlat de puterea diavolului. El nu poate avea în sine duhuri rele, şi nici „duhuri de boa-lă“. El este liber faţă de orice blesteme şi legături, care poate că ar avea vreo pretenţie de la natură asupra lui prin păcatele strămoşilor săi, înainte de a deveni proprietatea lui Isus Cristos (cf. Ex.20:5), căci este scris:

„Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană“ (1.Pt.1:18-19; cf. Gal.3:13-14).

Biblia arată într-adevăr că un copil al lui Dumnezeu poa-te fi atacat şi ispitit în diferite feluri de către adversar; pot exista atacuri de exemplu asupra sănătăţii misionarilor sau/şi atacuri asupra gândurilor şi emoţiilor, atacuri din cauza unor oameni stăpâniţi de Duşman sau împrejurări vitrege. Împotriva lor, credincioşii nu se apără însă prin exorcizări, porunci date demonilor sau abuzuri spiritiste, ci prin împotriviri în credinţă (cf. 1.Pt.5:9; Iac.4:7), prin sabia Cuvântului lui Dumnezeu (Ef.6:17; cf. Mt.4:4), prin rugăciune la Domnul (nu ne adresăm diavolului, ci-L invocăm în rugăciune pe Domnul nostru).

Un alt domeniu sunt situaţiile în care un copil al lui Dum-nezeu a dat prin păcat diavolului prilej şi drepturi, mai ales prin deschiderea în faţa unor duhuri oculte (cum ar fi punerea mâinilor făcută de carismatici, acupunctură şi alte tehnici ezoterice de vindecare). Aceasta poate în- tr-adevăr să atragă după sine împovărări şi strâmtorări care în mod normal nu-i sunt permise duşmanului. În acest caz ajută doar pocăinţa şi în cazul de faţă o desprin-dere hotărâtă de punerea mâinilor, terapii, etc.; atunci, copilul lui Dumnezeu va redeveni liber.

Învăţăturile oculte penticostale şi carismatice îi atribuie totuşi lui Satan o putere mult mai mare decât are acesta potrivit învăţăturii Bibliei şi în realitate. Satan nu este altceva decât un înger căzut, o creatură dependentă, care nu poate face nimic împotriva atotputerii lui Dumnezeu, a ceea ce El n-a permis. În învăţăturile demonice inspi-rate dintr-o sursă dubioasă, carismaticul atribuie adver-sarului o putere foarte mare şi-L reprezintă în mare măsură pe Dumnezeu ca fiind fără putere.

Potrivit acestor învăţături greşite, un creştin credincios este expus diavolului în multe domenii şi este asediat şi locuit de duhuri rele, astfel încât se poate apăra contra lor numai prin tehnici speciale. Astfel, după părerea multor carismatici, multe, dacă nu toate bolile, sunt cauzate de duhuri rele. Pentru ei există un „duh al astmului“, un „duh al cancerului“ şi multe duhuri asemănătoare, care trebuie scoase, respectiv trebuie să li se poruncească, pentru a avea loc vindecarea.

Şi nişte păcate şi legături păcătoase, pe care învăţătura biblică le atribuie cărnii şi pentru care îi face responsabili pe oamenii înşişi, potrivit acestor învăţături greşite sunt produsul unor împovărări demonice, respectiv duhuri care locuiesc în om. Nişte lucruri precum minciuna, izbucnirile de mânie sau chiar şi fumatul provin chipurile de la demoni, care trebuie scoşi.

Pe lângă aceasta, după părerea lor credinciosul mai este legat şi de blesteme de la strămoşi. Dacă o străbunică a practicat vrăjitoria, strănepotul credincios este din această cauză sub puterea lui Satan şi trebuie mai întâi să fie eliberat de către nişte „consilieri spirituali plini de auto-ritate“, care trebuie să afle sursa împovărării, deseori prin viziuni sau întrebări adresate demonilor.

b) Scoaterea demonilor – eliberare sau cădere în laţ?

Când carismaticii diagnostichează o „împovărare demo-nică“ la un credincios, pentru ei este în cele mai multe cazuri recomandabilă o „consiliere pentru eliberare“, care e exercitată prin învăţături speciale, pentru care nu există nicio bază în Biblie şi care are urmări foarte periculoase pe plan spiritual.

În această consiliere ocultă există în principiu două pro-cedee diferite, care sunt folosite cel mai adesea unul lân-gă celălalt: 1. „Dezlegarea de legături“ printr-un „consi-lier“ înzestrat cu autoritate specială, pentru care e citat de cele mai multe ori Matei 18:18 ca „dovadă biblică“. 2. Adresarea precisă şi scoaterea de demoni, care sunt nu-miţi direct cu numele şi cărora li se dau porunci să iasă afară. În acest sens sunt date exemplul Domnului Însuşi (cf. de ex. Mt. 17:14-21), ca şi porunca Domnului dată discipolilor Săi (Mt.10:5-10).

Cu toate acestea, legarea şi dezlegarea sunt complet ne-biblice, pentru că Matei 18 se referă limpede în context la disciplinarea din biserică şi la excluderea, respectiv reprimirea unui credincios făcută de biserică şi în niciun caz la „dezlegarea“ unor legături demonice. Dacă un copil al lui Dumnezeu a păcătuit şi a căzut cu adevărat în laţ, atunci se poate elibera iarăşi numai prin pocăinţă per-sonală, mărturisire a păcatelor şi propria renegare a prac-ticilor oculte, nu prin „rugăciunea de dezlegare“ rostită de un terţ. Domnul l-a eliberat deja de legăturile vechii vieţi, respectiv de ale strămoşilor.

Şi practica de exorcizare este nebiblică şi un abuz, dar lucrul acesta e observat de abia când cineva studiază Bi-blia mai cu atenţie. Scoaterile de demoni făcute de Dom-nul şi de apostoli au fost semne miraculoase, iar semnele se adresează în principiu necredincioşilor; credincioşii au în fond Cuvântul în care să creadă. În mod logic, toate exorcizările relatate în Noul Testament au fost făcute ex-clusiv unor necredincioşi. Ca şi alte semne miraculoase, ele erau o demonstraţie limitată în timp a puterii lui Dumnezeu şi a lui Mesia.

În principiu, ele nu sunt nici necesare, nici utile pentru mărturia Bisericii. Credincioşii nu au nevoie de exorci-zări, căci au fost eliberaţi de Domnul Însuşi (cf. Io.8:36). În cazul necredincioşilor, ele ar fi eficiente doar parţial, căci dacă necredinciosul nu se converteşte, diavolul îl readuce cu uşurinţă la starea în care e legat; în fond, el are drepturi asupra unui păcătos nesalvat (cf. Mt.12:43-45). Cazul biblic normal este ca un om împovărat de demoni să se convertească la Domnul, şi atunci va fi liber fără vreun ritual de exorcizare, fără semne însoţitoare audibile sau vizibile.

Exorcizările lui Cristos şi ale apostolilor Săi au fost doar un caz excepţional în care puterea lui Dumnezeu a fost demonstrată prin faptul că duhurile au fost nevoite să se exprime, şi ieşirea lor din persoana respectivă a fost vizibilă pentru toţi. Înainte de epoca apostolică şi după aceea este valabil principiul divin că adresarea către demoni şi legarea lor este de fapt interzisă (cf. Dt.18:11). Exorcizarea nu este în sine ceva bun şi divin; în păgânism se practică de mii de ani o exorcizare magico-ocultă.

Pericolul „consilierii de eliberare“

Greşeala care stă la baza „serviciului de consiliere“ con-stă dintr-o intervenţie arbitrară nesprijinită pe Cuvântul lui Dumnezeu în sfera de putere a duhurilor rele. „Con-silierul“ se adresează demonilor şi le vorbeşte personal; el le dă porunci şi le pune pe cât se poate întrebări. O ase-menea luare de contact arbitrară şi acţiune asupra duhu-rilor rele ne este strict interzisă de Cuvântul lui Dum-nezeu. Practica de „eliberare“ e totuna cu necromanţia, vrăjitoria şi spiritismul în haină creştină.

Asemenea practici, legate de învăţături pioase-supersti-ţioase privind aşa-zisa putere a demonilor asupra copii-lor lui Dumnezeu dă de fapt adversarului posibilitatea de a interveni şi de a se revela viguros, eficace şi viclean cu ocazia unei „eliberări“, ceea ce la rândul său este estima-tă de consilierii orbiţi ca dovadă a unei aşa-zise „pose-dări“, respectiv „împovărări“. În felul acesta ia fiinţă un adevărat „cerc vicios“, în care cel ce caută ajutor este adesea lovit tot mai puternic de împovărări demonice, şi încercările de exorcizare se extind tot mai mult.

Rodul unei asemenea „consilieri“ inspirate de un duh de rătăcire nu este o eliberare autentică, ci o cădere şi mai profundă în laţul uneltirilor întunericului; pentru cel ce caută ajutor, ea înseamnă în multe cazuri înşelare şi chin sufletesc, deşi cu siguranţă că „eliberatorii“ nu intenţio-nează lucrul acesta. Vom discuta acum cele mai pericu-loase urmări ale „serviciului de eliberare“.

O stare de tutelă spirituală în loc de pocăinţă autentică

Întrucât cei mai mulţi „consilieri de eliberare“ declară în mod superficial păcatele şi legările din viaţa celor ce caută ajutor ca fiind efectul lucrării demonilor, îi abat de la adevărata rădăcină, cea a vechii naturi păcătoase, şi îi împiedică pe aceştia să-şi recunoască limpede propria responsabilitate pentru aceste păcate şi calea spre o eli-berare autentică. „Eliberarea“ fantezistă de aşa-zişi de-moni care locuiesc în om devine un înlocuitor pentru o pocăinţă biblică autentică, profundă. Un pas decisiv spre o adevărată „schimbare a gândirii“ şi eliberare, şi anume apucarea şi ţinerea cu credinţă de către om a salvării per-fecte care ne este deja dată în Cristos, e împiedicată de-a dreptul prin învăţăturile greşite.

Pe această cale greşită, cel ce caută ajutor nu poate scăpa de legarea sa de păcat. Dacă baza pentru intervenţiile demonilor nu este înlăturată printr-o pocăinţă biblică clară, rezultatul „exorcizărilor“ e doar acela că noi „îm-povărări“ se adaugă celor vechi, respectiv le înlocuiesc. Nu numai că cel ce caută ajutor rămâne prins în legările lui, ci intră şi în altele: într-o dependenţă bolnăvicioasă şi nespirituală de „consilierii de eliberare“, care trebuie să acţioneze în locul lui şi fără a căror „atotputere“ şi „cu-noştinţe date prin revelaţii“ nu există perspective pentru el de ajutor. În felul acesta, o stare de tutelă [dependenţă] spirituală existentă se adânceşte şi mai mult, şi există pericolul ca cel ce caută ajutor să se prindă tot mai mult de oameni şi să devină astfel un caz cronic care are ne-voie de consiliere.

Zdruncinarea vieţii de credinţă

Învăţătura greşită a „eliberării“ îi atribuie duşmanului mai multe drepturi şi posibilităţi de influenţare a vieţii unui credincios decât are de fapt. Pe de altă parte, ea fal-sifică adevărata poziţie a copilului lui Dumnezeu şi neagă eliberarea îndeplinită pe care o posedă acum fiecare cre-dincios în Cristos. În felul acesta, ea slăbeşte şi defor-mează credinţa celui ce caută ajutor şi îl face fără apărare în faţa şiretlicurilor şi atacurilor duşmanului.

Concepţia inspirată de duşmanul însuşi că în credincios locuiesc încă diferiţi demoni şi că este la discreţia lor fără un „consilier cu autoritate“ dă naştere cel puţin la greutăţi mari şi ispite; aceste învăţături pot aduce victimele mai sensibile şi mai slabe în credinţă ale unei asemenea „consilieri“ la temeri masive şi la zdruncinare spirituală şi psihică.

În practică, cel ce caută ajutor este înşelat să-şi îndrepte atenţia tot mai mult asupra duşmanului şi „manifestări-lor“ sale în loc să şi-o îndrepte asupra Salvatorului Isus Cristos şi a victoriei Sale îndeplinite. Lui i se insuflă o credinţă falsă în puterea duşmanului şi o atitudine de-formată şi superstiţioasă de aşteptare care deschide uşa influenţei adversarului, dându-i acestuia posibilitatea să-l facă confuz. Diavolul capătă astfel o atenţie şi o onoare care nu i se cuvin absolut deloc.

În legătură cu asemenea învăţături greşite se iveşte un joc „evlavios“ al gândirii magice, care este foarte răspândit. Unele practici ale „consilierilor de eliberare“ carismatici au un caracter obiectiv magico-superstiţios. Printre aces-tea se numără teama de obiecte „profanate de demoni“ sau „eficiente“, de blesteme sau acţiuni oculte ale altora care pot avea încă chipurile putere asupra copiilor lui Dumnezeu. Cine crede de exemplu că mai întâi trebuie să elibereze de demoni o casă cu „rugăciuni speciale de eli-berare“ şi cu întrebuinţarea magică a „sângelui lui Isus“, cine crede că ocultiştii ar avea putere cu vrăjile lor asupra creştinilor adevăraţi, cine crede că intră într-o împovărare ocultă prin nişte obiecte cumpărate este în fond deja păcălit de o superstiţie camuflată evlavios.

În „consilierea de eliberare“, preocuparea nebiblică cu duşmanul conduce la un fel de magie albă defensivă, care este un păcat şi o înşelare periculoasă. E interesant în acest sens că nişte carismatici cu trecut „evanghelic“ preiau în mod nechibzuit şi necontrolat practici magice străvechi ale Bisericii Catolice, pentru că s-au dovedit chipurile „eficace“ prin „experienţele“, respectiv afirma-ţiile demonilor. Ei folosesc ulei sau apă „sfinţită“ ori semnul crucii ca mijloace de „izgonire“ a duhurilor rele şi nu se dau în lături să folosească greşit şi sângele lui Isus ca mijloc preventiv prin aceea că „stropesc“ sau „curăţă“ cu el oameni sau obiecte (Cuvântul lui Dumne-zeu spune dimpotrivă că orice creştin adevărat este cură-ţat de Dumnezeu o singură dată şi eficient prin sângele lui Isus Cristos şi e stropit cu el!)

Exemplul biblic de descântători evrei (acest soi de ma-gie este denumit cu cuvântul grec exorkistes) din Fapte 19 arată că chiar şi ceva aşa de sfânt şi divin ca numele sau sângele lui Isus Cristos poate fi folosit în mod magic şi întrebuinţat în „rugăciunile“ superstiţioase.

Când creştinii se lasă înşelaţi ca să aibă o asemenea gân-dire şi acţiune magică, atunci Îl întristează pe Duhul Sfânt, iar viaţa lor de credinţă este prin aceasta otrăvită şi bolnavă. Ei nu fac decât să ajungă mai jos în necredinţă, teamă şi legare. Calea spre adevărata libertate în Duh duce numai printr-o pocăinţă clară, profundă şi o renun-ţare la aceste învăţături şi practici greşite.

Implicarea în spiritism a „eliberatorilor“ şi „elibera-ţilor“

Urmarea cea mai gravă a exorcizării nebiblice este im-plicarea în păcatul spiritismului, contactul arbitrar cu du-hurile întunericului şi încercarea de a le influenţa sau de a le chestiona. Fiecare fel de exorcizare este legată de un apel şi o acţiune asupra unor duhuri rele, fapt care în sine este deja păcat şi care atrage după sine reacţia duhurilor.

Aici se află o altă capcană a duşmanului. „Consilierii oculţi“ se lasă tot mereu ademeniţi să dea crezare afirma-ţiilor duhurilor care se fac cunoscute şi să le chestioneze ca să obţină informaţii ascunse din lumea duhurilor sau din viaţa victimei. Chiar dacă lucrul acesta are loc ca urmare a unei intenţii aparent bune, această chestionare a duhurilor este un păcat grav de vrăjitorie, care în Israel era pedepsit cu lapidarea [uciderea cu pietre] (cf. şi Dt. 18:9-14). Şi cel ce caută ajutor poate fi implicat în păcat dacă dă crezare „revelaţiilor“ demonilor.

Scriptura ne spune foarte limpede ce să credem despre asemenea afirmaţii ale duhurilor întunericului (Io.8:44). Demonii, de la care unii „eliberatori“ vor să ceară infor-maţii importante, sunt numiţi în Biblie în mod expres „duhuri înşelătoare“ (1.Tim.4:1). Chiar dacă ele, ca să-şi desăvârşească înşelarea, amestecă în minciunile lor infor-maţii adevărate, este un păcat mare să iei în seamă ase-menea afirmaţii şi să le dai crezare.

În special „consilierii cu autoritate“ cad cel mai rău în laţ prin asemenea practici şi devin, fără să vrea sau să fie conştienţi, unelte ale duşmanului, care îi manipulează şi îi foloseşte pentru a transmite mai departe învăţăturile înşelătoare şi a-i prinde pe creştini în laţ.

Scoaterea demonilor nu este doar o cale greşită, ci şi una deosebit de periculoasă pe plan spiritual, care duce la implicarea în vrăjitorie şi spiritism şi nu face decât să întărească lanţurile pe care pretinde că le rupe.

c) Războiul spiritual ca o condiţie pentru trezire?

În mişcarea carismatică se impun tot mereu anumite în-văţături noi, care n-au fost cunoscute, sau prea puţin cu-noscute în mişcarea penticostală clasică. Se răspândeşte mai ales prin revelaţii noi „profetice“ faptul că Biserica ar avea chemarea de a înfăptui aici şi acum „Împărăţia lui Dumnezeu“, de a zdrobi puterea lui Satan şi de a aduce naţiunile lumii sub domnia lui Cristos.5

Trebuie oare Biserica să înfăptuiască „Împărăţia lui Dumnezeu“?

„Vie Împărăţia Ta!“, această rugăminte profetică a disci-polilor evrei privind venirea Regatului [Împărăţiei] Mesi-anic prezis în Scriptură este convertită într-o deviză sau lozincă de luptă a creştinilor carismatici, care cred că ar trebui ca în această epocă să înfăptuiască domnia lui Isus Cristos ca Rege în oraşul lor, în ţara lor şi în întreaga lu-me. Nu Cristos înfăptuieşte Împărăţia [Regatul], ci Bise-rica este chipurile mandatată s-o aducă la fiinţă. Ea tre-buie să domnească deja asupra lui Satan şi asupra naţiu-nilor, respectiv asupra oamenilor neconvertiţi.

Printre mijloacele domniei lor se numără potrivit aces-tor învăţături înainte de toate „războiul spiritual“, adică o luptă ofensivă în rugăciune, care se ridică direct contra forţelor întunericului şi care trebuie să le distrugă dom-nia, respectiv să le respingă, ca şi o „proclamare a Îm-părăţiei“ şi o „cucerire simbolică a ţării“, care să fie reali-zată printre altele de „marşul lui Isus“. Scopul tuturor acestor practici este acela de a aduce naţiunilor păgâne „Împărăţia lui Dumnezeu“, a le procura „vindecare“ şi „înnoire“ şi a declanşa o mişcare de trezire în care tre-buie să se convertească la Cristos oraşe, regiuni şi naţiuni întregi.

Un război spiritual împotriva lui Satan?

Potrivit concepţiei noilor învăţături ale mişcării carisma-tice, care atribuie Bisericii însărcinarea de a domni deja aici pe pământ, această domnie constă înainte de toate în faptul că Biserica atacă ofensiv şi distruge structurile de putere ale lui Satan. Aici nu este vorba numai de a „elibera“ nişte credincioşi posedaţi chipurile de demoni, ci, cu ajutorul „războiului spiritual“, Biserica trebuie să fie condusă la ofensivă împotriva întregului sistem de stăpânire a întunericului.

Potrivit noilor învăţături, care sunt reprezentate de lideri şi organizaţii carismatice de seamă, Biserica are însărci-narea de a duce război cu puterile şi forţele întunericului şi de a le nimici puterea, pentru a ajuta „Împărăţia lui Dumnezeu“ să aibă parte de victorii triumfătoare.

Aşa-zisa „rugăciune ofensivă“ a Bisericii, cum afirmă susţinătorii acestor practici, este o cheie pentru „trezire“, „creştere a Bisericii“ şi evanghelizare eficientă. Tot me-reu sunt răspândite relatări impresionante despre aşa-zisul succes al „războiului spiritual“, potrivit cărora con-vertiri în masă, o creştere în salturi a Bisericii, vindecări şi minuni sunt rodul luptei ofensive contra forţelor întu-nericului. Acest sprijin foarte pragmatic a determinat şi unele cercuri necarismatice sau care nu sunt cunoscute ca atare, cum ar fi „mişcarea de la Lausanne pentru evan-ghelizarea lumii“, să recomande practici ale „războiului spiritual“. Faptul că învăţătura privind „războiul spiri-tual“ este întărită în esenţă cu „revelaţii“ din surse fan-teziste, ca şi cu relatări ale unor experienţe, şi care nu poate fi dovedită pe baza Sfintei Scripturi, nu mai joacă la mulţi niciun rol.

Aşa-zisele domenii şi metode de domnie a întunericului

Pornind de la o interpretare a Scripturii din Daniel 10, care relatează despre o controversă între căpetenii de în-geri buni şi răi, ce erau responsabili în mod vădit pentru anumite ţări, cei care dau ca învăţătură „războiul spiri-tual“ au elaborat un sistem tot mai rafinat de afirmaţii care dau chipurile informaţii despre metodele cu care îşi exercită puterea „prinţul acestei lumi“.

Este important de ştiut că părţi componente esenţiale ale acestor învăţături provin din aşa-zisa „cunoştinţă revelatorie“, adică din viziuni, „impresii“ şi „mesaje profetice“ pe care le-a dat duhul rău carismatic, respectiv şi din afirmaţii făcute de alte duhuri demonice, care sunt con-siderate adevărate. Ca urmare, adversarul îşi exercită chipurile puterea printr-un sistem ramificat de stăpânitori demonici cu diferite grade, împărţiţi pe domenii terito-riale şi însărcinări. Există în fiecare ţară un prinţ (sau mai mulţi) care ar avea stăpânirea supremă, ca şi în regiuni, oraşe, cartiere ale oraşului, etc., chiar şi în case sau spaţii particulare, care sunt controlate de anumite fiinţe demo-nice. Aceşti demoni îşi exercită dominaţia peste oamenii din sfera lor de competenţă cu scopul de a-i ţine departe de salvare şi a-i face să cadă în laţul păcatului.

Potrivit acestor învăţături, şi bisericile şi copiii lui Dum-nezeu sunt chipurile la discreţia controlului, respectiv influenţei demonilor, dacă nu se pot elibera prin luptă di-rectă împotriva forţelor care au jurisdicţie asupra lor. Foarte multe, dacă nu toate deficienţele şi anomaliile din bisericile creştine sunt un rezultat nemijlocit al acţiunii demonice şi trebuie să fie înlăturate prin „războiul spiritual“.

Exercitarea puterii lui Satan prin forţe subordonate este înţeleasă în total ca un obstacol strategic principal pentru o străpungere a „Împărăţiei lui Dumnezeu“; doar aceste forţe ar sta chipurile în calea unei treziri în masă şi a unui marş triumfal pe tot globul al evangheliei prin toate naţiunile. Aşa-zisa însărcinare a Bisericii pentru domnie şi război spiritual contra forţelor întunericului
Baza întregului „război spiritual“ este învăţătura potrivit căreia Biserica lui Cristos a primit toată autoritatea de a înfăptui pe pământ „Împărăţia lui Dumnezeu“ şi de a domni asupra lui Satan. Într-o broşură publicată de caris-matici având ca temă instruirea „mijlocitorilor“ se spune:

„Isus a dat victoria şi autoritatea Sa Bisericii, care este Corpul Său. Stă acum în puterea mâinilor noastre să im-punem această victorie pe pământ. Ceea ce nu facem ră-mâne nefăcut. Dumnezeu S-a hotărât să acţioneze prin noi (Lc.10:19). ,Duşmanul are numai atâta spaţiu de manevră cât îi permitem noi‘. (Joy Dawson). Noi suntem o ,preoţie regală‘. Isus ne-a ,făcut regi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru‘. Ce fac regii? Stăpânesc (1.Pt.2:9; Ap.5:10).
Noi trebuie să ,domnim în viaţă prin acel Unul, Isus Cristos‘ (Rom.5:17). Biserica are cheia de a lega (inter-zice) şi de a dezlega (permite) pe pământ. Ea poate să împiedice cele mai mari rele ale iadului şi să pună în libertate cele mai mari binecuvântări ale lui Dumnezeu (Mt.18:18). Biserica trebuie să producă victoria lui Isus în rugăciune şi să rostească astfel: ,Domnia Ta să înceapă în ţara noastră! Tu trebuie să fii Rege; Regatul Tău să vină, voia Ta să se împlinească pe pământ aşa cum se împlineşte şi în cer (Mt.6: 10)! (…)

Să ne ridicăm cu autoritatea lui Isus împotriva duşma-nului: ,Satan, ne opunem planurilor tale în această fami-lie, în acest oraş, în această ţară. Îţi interzicem să operezi aici. Dumnezeul nostru domneşte‘. (…) Biserica lui Isus are autoritatea de a impune victoria lui Isus şi de a lua înapoi de la Satan domeniile de stăpânire pe care el le-a pierdut demult prin moartea lui Isus pe cruce“.
Urmarea este că Biserica, fiind „armata lui Dumnezeu“ de pe pământ, are datoria de a curăţa lumea nevăzută de demoni prin poruncă, legare, dezlegare şi scoatere de for-ţe ale întunericului din sfera lor de stăpânire, precum şi de a avea grijă ca Cristos să-Şi exercite stăpânirea asupra oraşului, respectiv ţării lor.

Biserica, aşa se tot subliniază, este responsabilă de cât întuneric şi păcat domnesc în jurul ei sau cât din gloria lui Dumnezeu poate deveni vizibil. Ea e chemată să în-ceapă lupta directă împotriva puterii lui Satan şi să impună victoria lui Isus Cristos.
Potrivit acestor învăţături, Biserica pune în libertate oameni, ba chiar şi lucrarea lui Dumnezeu, prin acţiunea ei de a se „ruga“, a „proclama“ şi a „porunci“; ea cheamă „la existenţă“ trezirea şi schimbarea, şi astfel conduce pe pământ în locul lui Cristos. Aşa citim în broşura amintită câte lucruri înfăptuieşte chipurile Biserica prin „războiul spiritual“:

„– Noi impunem victoria lui Isus Cristos, lucrarea Sa făcută la Golgota. – Noi dăm duşmanul la o parte şi cucerim ţara. – Noi extindem Împărăţia şi domnia lui Dumnezeu. – Noi aducem voia lui Dumnezeu pe pământ. – Noi croim drum pentru prezenţa şi acţiunea Duhului Sfânt. – Noi dărâmăm fortăreţele duşmanului. – Noi dăm drumul captivilor. – Noi aducem prin rostire la existenţă ceea ce nu exista până atunci. – Noi proclamăm Cuvântul creator al lui Dumnezeu peste oameni, oraşe, etc. (…) – Noi mişcăm braţul care ţine lumea. (…) – Noi vom fi răsplătiţi în mod vizibil.“

Armele folosite în această luptă sunt printre altele „pro-clamarea“ domniei lui Cristos în lumea nevăzută, adunări speciale de „laudă şi închinare“, care au rolul de a izgoni forţele întunericului, poruncirea şi instituirea („dezle-gare“, „punere în libertate“, „revendicare“, „aducere-la-existenţă-prin-cuvânt“, „vizualizare“), „rugăciune“ spe-cială în limbi, ca şi adresare directă forţelor întunericului (legarea unor demoni, autorităţi şi prinţi, demolarea „for-tăreţelor“; zdrobirea stăpânirii lui Satan asupra oameni-lor, oraşelor, regiunilor sau unor naţiuni întregi).

Totuşi, nu găsim aşa ceva în învăţătura sănătoasă a apos-tolilor, în epistolele Noului Testament. Sunt mai degrabă învăţături rafinate ale demonilor (1.Tim.4:1), care im-plică Biserica în practici spiritiste şi vor s-o abată de la misiunea ei propriu-zisă.

Învăţătura biblică despre lupta spirituală a credincio-şilor

Noi creştinii se aflăm într-adevăr într-o luptă corp la corp, care ne este prescrisă; aceasta ne învaţă apostolul Pavel în afirmaţia cheie din Efeseni 6:10-18:

„Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhu-rilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul.
Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbră-caţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor aces-tora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Fa-ceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugă-ciune pentru toţi sfinţii“.

Această luptă nu se îndreaptă împotriva oamenilor (aici vedem o deosebire în ce priveşte salvarea între Biserică şi Israel!), chiar dacă este evident că nişte oameni sunt cei care ne asupresc, ne persecută sau ne stingheresc pe noi credincioşii. Duşmanul nostru este însuşi Satan, împre-ună cu îngerii săi având funcţii de prinţi şi căpetenii, care sunt numiţi aici „căpetenii“, „domnii“ şi „stăpânitorii întunericului acestui veac“ şi în rezumat „duhurile rău-tăţii care sunt în locurile cereşti“.

Aşa cum am văzut deja, ţine de calea credinţei pe care ne-a prescris-o în viaţa pământească Dumnezeul nostru ca Adversarul să ne ispitească şi să ne strâmtoreze în fel şi chip pe noi, copiii lui Dumnezeu. Aceasta se întâmplă prin atacuri asupra gândurilor şi sentimentelor noastre, poate prin temeri şi gânduri de îngrijorare, prin nevoi fizice sau prin împrejurări dificile, persecuţii, etc.

Toate acestea fac parte din acţiunea de pregătire şi edu-care a lui Dumnezeu asupra noastră; în fond, în principiu am fost scăpaţi în Cristos de exercitarea puterii lui Satan şi suntem apăraţi de orice intervenţie abuzivă arbitrară a Duşmanului. Ce ni se întâmplă are loc numai cu permi-siunea lui Dumnezeu. În aceste strâmtorări, noi credin-cioşii trebuie să învăţăm să ne împotrivim şi să stăm în picioare pentru a învinge duşmanul – nu prin faptul că vrem prin nişte gesturi largi să-l „legăm“ şi să-l izgonim din lume, ci prin aceea că ne ţinem în credinţă de victoria lui Isus Cristos şi mergem mai departe pe urmele Mie-lului, netulburaţi de ispite şi încercări.

O importantă noţiune cheie în acest pasaj este cuvântul „a sta în picioare“, care apare de trei ori. El arată că aici este vorba despre o luptă de apărare pentru respingerea săge-ţilor aprinse ale duşmanului, nu de un război de agresiune împotriva fortăreţelor lui Satan. Lucrul acesta e confir-mat şi întărit prin noţiunea complementară a împotrivirii.

Biserica nu poate şi nu trebuie să-l învingă pe Satan sau să-i ia puterea la nivel de oraş, ţară sau lume, ci în viaţa personală, acolo unde ne atacă duşmanul, trebuie să ne împotrivim perseverenţi în credinţă (cf. 1.Pt.5:9; Iac.4:7). Aceasta corespunde faptului că armura lui Dumnezeu cu o excepţie (sabia Duhului) este compusă numai din ele-mente defensive. Sabia Duhului poate fi folosită atât de-fensiv, cât şi ofensiv; dar întrucât nu e folosită ca imagine pentru rugăciune poruncitoare sau „proclamaţii“, ci pentru Cuvântul lui Dumnezeu, imaginea confirmă lupta de apărare a credinţei, al cărei bun exemplu este ispitirea Domnului nostru.

Prin urmare, este logic ca în Efeseni 6:18-20 să fie men-ţionate rugăciunea şi mijlocirea pentru alţii ca element important al acestei lupte corp la corp. Dacă „războiul spiritual“ ar fi o strategie biblică atât de centrală, atât de vitală pentru calea Bisericii, cum se doreşte a ne face să credem, ar fi trebuit ca cel mai târziu aici să ne aşteptăm la indicii clare privind rugăciunea poruncitoare şi o intervenţie activă în sfera de putere a întunericului.

Dar din studierea cu atenţie a Cuvântului rezultă chiar contrariul. Aici este vorba în mod exclusiv şi subliniat de rugăciunea de cerere insistentă, stăruitoare a credincioşi-lor la Tatăl din cer. De asemenea, conţinutul acestei rugăciuni nu este acela ca Dumnezeu să doboare forţele întunericului, să distrugă fortăreţele lui sau să-i lege pe cei puternici. Pavel, inspirat de Duhul lui Dumnezeu, cere exclusiv mijlociri pentru el însuşi şi pentru lucrarea sa de vestire a Cuvântului. El lasă toate celelalte lucruri în seama lui Dumnezeu, încrezându-se în victoria câşti-gată de Cristos.

Vedem că Biblia nu dă nicăieri o poruncă sau o permisi-une privind atacurile ofensive asupra forţelor întuneri-cului, pe care le dau carismaticii în cutezanţa lor. Aceste atacuri sunt în fond magice, un fel de acţiune magică de respingere a forţelor demonice, care îi face pe „război-nici“ să cadă în păcatul ocultismului şi care îi aduce direct sub influenţa lui Satan.

Carismaticii cred în orbirea lor că „războiul spiritual“ îi face o unealtă a lui Dumnezeu deosebit de autoritară pentru instaurarea Domniei Sale. De fapt, aceste practici nebiblice duc la o implicare spiritistă a celor care partici-pă la ele şi îi deschid pentru erezii răspândite de demoni. „Războiul spiritual“ carismatic nu este în fond altceva decât ritualul magico-ocult de „eliberare“ a caselor, ora-şelor şi regiunilor de duhurile rele, aşa cum le găsim de multe ori între păgâni şi chiar şi în Biserica Catolică.