Românesc

„Rugăciune autoritară“? Practicile carismatice de rugăciune, sub lupă

 

Rudolf Ebertshäuser

 

Mişcarea penticostalo-carismatică a produs o serie de în-văţături speciale privind „credinţa“ şi „rugăciunea autoritară“, pe care vrem să le examinăm aici pe scurt. Cu aceste învăţături, aşa afirmă mulţi carismatici, ei ar fi ajuns la un nivel mai înalt de credinţă şi rugăciune, care le-a fost revelat chipurile de Duhul lui Dumnezeu şi care fac posibile neîncetate ascultări miraculoase ale rugăciu-nii în toate domeniile vieţii. Totuşi, când cercetăm aceste învăţături pe baza Bibliei, constatăm rapid că aici au fost falsificate complet afirmaţiile Sfintei Scripturi.

Trăsăturile „credinţei“ carismatice falsificate

Caricatura înşelătoare a credinţei răspândite prin mişca-rea carismatică arată câteva trăsături de caracter:

1. Creştinii sunt făcuţi să creadă că rugăciunea de cerere pe care o găsim în Scriptură este destul de lipsită de putere şi că nu prea are rezultate. Chipurile ar fi greşit dacă ei I-ar cere lui Dumnezeu intervenţia, ajutorul sau eliberarea şi ar aştepta totul de la El – şi că aşa a vrut Dumnezeu, ca ei înşişi să exercite putere şi influenţă şi să se ajute cu tehnici magice ale „credinţei“, cum ar fi poruncire, mărturisire, vizualizarea împrejurărilor vieţii lor, ba chiar şi a altor oameni.

Omului i se dă importanţă şi se spune că este o fiinţă ase-mănătoare cu Dumnezeu, ba chiar identică cu El, şi că Dumnezeu i-ar fi dat chipurile autoritate şi capacităţi divine. Dimpotrivă, Dumnezeului atotputernic şi suveran I se atribuie o poziţie în mare măsură pasivă şi lipsită de putere; El nu poate face chipurile nimic dacă omul „care crede“ nu ia chestiunea „cu autoritate“ în propriile lui mâini.

2. Credinţa este desprinsă de dependenţa absolută de Dumnezeu şi interpretată ca fiind o „lege“ impersonal-obiectivă, pe care oricine o poate folosi după plac. Gândurilor şi înainte de orice cuvintelor creştinului li se atribuie o putere obiectiv-legitimă care locuieşte în el, care se cuvine de fapt numai gândurilor şi cuvintelor lui Dumnezeu. Creştinii sunt făcuţi să creadă că ideile şi cuvintele lor ar crea şi schimba realitatea, că ar fi în mod supranatural eficiente şi că ar deţine putere crea-toare, exact ca şi însuşi Cuvântul lui Dumnezeu.

Ca urmare, eficacitatea rugăciunii nu mai este întemeiată în harul şi puterea suverană, ci cuvântului rostit al creşti-nului i se atribuie o eficacitate proprie, care îl face să se înrudească cu formulele magice – în acord cu promi-siunea înşelătoare de la început a înşelătorului: „Veţi fi ca Dumnezeu“.

3. În felul acesta, credinţa este falsificată şi transformată dintr-o relaţie personală din inimă într-o metodă, o tehnică, un mijloc spre un scop. Ea este „eliberată“ de re-ducerea ei copilărească la harul Dumnezeului atotputer-nic, suveran şi subordonată acţiunii neautorizate păcătoa-se a omului, care poate chipurile să primească cu ajutorul ei tot ce vrea. Ea mai este dezlegată de legătura cu Cu-vântul revelat al lui Dumnezeu şi de învăţătura sănătoasă şi făcută pe sine stăpână peste Scriptură prin aceea că ia după plac pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu şi le folo-seşte pentru a obţine prin forţă ascultarea lui Dumnezeu.

Credinţa devine un mijloc de exercitare a puterii şi de înălţare de sine; cu ajutorul ei, omul indus în eroare crede că se poate servi de Dumnezeu şi de puterile Sale pentru a le folosi în propriile lui scopuri. Dar în felul acesta este depăşită graniţa spre magie.

4. Prin toate învăţăturile carismatice pe care vrem să le schiţăm aici trece ca un fir roşu înşelarea spre acţiunea neautorizată, spre ieşirea din dependenţa copilărească şi plină de încredere a credinciosului de marele Său Domn şi Salvator. Peste tot vedem insinuarea ispititorului: „Tu însuţi eşti mare! Tu eşti ca Dumnezeu! Acţionează în-drăzneţ şi cu autoritate!“

Ni se aminteşte de ispitirea Domnului nostru de către Adversar, care ne dă indicii importante în legătură cu tactica şi intenţiile acestuia cu noi credincioşii. În spatele tuturor acestor lucruri se află una dintre marile momeli străvechi ale celui Rău, cu care a încercat din toate tim-purile să-i abată pe oameni de la calea dreaptă: puterea. Nu este o întâmplare că tocmai cuvântul englez „power“, putere, a devenit unul preferat în mişcarea carismatică.

„Rugăciunea credinţei“

În mişcarea penticostalo-carismatică, credincioşii se roa-gă mult; adesea, rugăciunea se face cu mare zel şi anga-jament, şi acesta ar fi în sine un motiv de bucurie, dacă viaţa de rugăciune nu ar fi profanată şi impusă de o insistenţă extrem de entuziastă şi de o mare dorinţă de a se folosi de „binecuvântări“ nebiblice, de un entuziasm înfierbântat indus în eroare, care doreşte lucruri pe care Dumnezeu nu ni le-a promis sau vrea să-şi însuşească binecuvântări autentice, biblice, fără însă a îndeplini con-diţiile preliminare.

Prin aceasta, rugăciunea credinţei devine o stare în care omul vrea să obţină cu forţa într-un mod arbitrar şi car-nal; el vrea să-L „încolţească“ pe Dumnezeu şi să obţină cu orice preţ ceva de la El; în definitiv, el încearcă să-L manipuleze pe Dumnezeu. Este semnificativ că mulţi predicatori carismatici îşi justifică conştient o asemenea dorinţă cutezătoare de a cere, referindu-se de exemplu la Psalmul 2:8 sau la Matei 11:12: trebuie să acaparezi cu forţa Îm-părăţia lui Dumnezeu.

Adevărata rugăciune a credinţei îşi extrage totuşi puterea din supunerea totală sub voia lui Dumnezeu, din depen-denţa umilă de El, din îndreptarea lucidă a cererilor sale spre Cuvântul lui Dumnezeu. Acolo unde sunt în joc mo-tive încăpăţânate, egoiste, arogante ale inimii, iar conţi-nutul rugăciunii contrazice voia revelată a lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură, pericolul înşelării este mare.

Tactica lui Satan: înşelarea spre acţiune neautorizată

Vedem tactica înşelătoare a Adversarului în ispitirea lui Isus Cristos: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini“, spune Ispititorul (Mt.4:3). El vrea să-L facă pe Domnul să-Şi „dovedeas-că credinţa prin fapte“ ca să Se ajute singur. Dar Fiul lui Dumnezeu, pentru care lucrul acesta ar fi fost oricând ceva uşor de făcut, Se ştie îndrumat prin voia Tatălui pe calea umilinţei şi dependenţei; El Se împotriveşte ispitei de a Se folosi în mod arbitrar de autoritatea Sa.

Într-un al doilea asalt, Satan Îi pune Domnului Isus îna-intea ochilor chiar şi o promisiune biblică. El vorbeşte aşa cum vorbesc azi mulţi înşelători induşi în eroare de el: „Dar scrie în Cuvântul lui Dumnezeu! Promisiunea este a ta, revendic-o doar în credinţă!“ Dar Domnul Isus respinge şi această ispită camuflată pios. Aici vedem că poate exista şi o folosire abuzivă şi înşelătoare a promi-siunilor divine din partea adversarului. Duşmanul poate utiliza şi de natura Cuvântul lui Dumnezeu pentru a-i face pe credincioşi să-L manipuleze pe Dumnezeu, să-L oblige în mod arbitrar şi păcătos să le dea „binecuvân-tări“.

În mişcarea penticostalo-carismatică se dă ca învăţătură şi se răspândeşte exact o asemenea credinţă arbitrară, manipulatoare, ce vrea să „câştige“ de la Dumnezeu lu-cruri care, potrivit hotărârii şi planului de salvare al lui Dumnezeu, nu sunt menite Bisericii în epoca salvării.

Omul religios-egoist vrea să evite calea crucii şi a umi-linţei şi întinde mâna spre „binecuvântări mai înalte“. El vrea să se desăvârşească singur, să dispună de putere şi revelaţii supranaturale, să vadă şi să simtă lucruri pe care i le refuză umblarea lucidă şi biblică în Duh.

Pretutindeni găsim o „credinţă“ care cere, ia, insistă, vrea să vadă şi să posede înainte de vreme „gloria“, dar pentru aceasta foloseşte denaturat şi înşelător Cuvântul lui Dumnezeu (cf. 2.Cor.4:2). Asemenea credincioşi se ba-zează pe versete biblice scoase din context şi falsificate în înţelesul lor propriu şi-şi „dovedesc credinţa prin fap-te“ ca să primească cele dorite.
Revendicare cutezătoare în loc de cerere plină de încre-dere

Această pseodocredinţă manipulatoare poate să ajungă până la o revendicare cutezătoare. Ea este întărită uneori şi cu post şi lozinci precum: „Nu mă ridic de pe genunchi până nu primesc ce vreau“. Aşa se relatează despre pio-nierul penticostal norvegian Barratt că s-a rugat 39 de zile pentru primirea „darului“ vorbirii în limbi, iar în final 12 ore neîntrerupt, până ce l-a primit. Nu trebuie să ne mire că acestui fanatism încăpăţânat al „credinţei“ i s-a răspuns nu din partea lui Dumnezeu, ci din partea Adversarului cu o falsă vorbire în limbi.

O asemenea „luptă a credinţei“ pare pioasă şi impresio-nantă, dar în spatele acestui zel se află carnea omenească şi păcătoasă cu încăpăţânarea ei, foarte adesea împreună cu inspiraţia şi înşelarea demonică. Aşa se spune într-o broşură carismatică despre rugăciune: „Fii îndrăzneţ. Lui Dumnezeu Îi place dacă revendicăm prin credinţă lucruri de la El. ,Revendică-Mi, şi-ţi voi da ca moştenire popo-arele, ca să fie ale tale până la marginile pământului‘ (Ps. 2:8)“.

Faptul că din acest verset, care în context se referă în mod clar la Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi la Regatul Milenar, se face o indicaţie de rugăciune pentru creştini nu poate fi pus decât pe seama unei orbiri pe plan spi-ritual. În afară de aceasta, traducerea „revendică-Mi“ din acest context este greşită şi nepotrivită; poziţia şi relaţia Fiului faţă de Tată trebuie să fie „cere-Mi“, cum este în alte traduceri.

În orice caz, ar fi o obrăznicie, o aroganţă nechibzuită ca noi, nişte creaturi muritoare, să vrem să „pretindem, să revendicăm“ ceva de la bunul şi atotputernicul nostru Creator. Noi ar trebui să fim de două ori mai conştienţi de supunerea noastră înaintea lui Dumnezeu şi de depen-denţa noastră umilă de El ca unii de care El S-a îndurat şi ne-a făcut copii ai Săi. Privilegiul nostru este că avem voie să cerem de la Tatăl nostru (cf. Io.15:16; Io.16:23).

Cine afirmă că ar trebui să pretindem sau să revendicăm ceva de la Dumnezeu a părăsit terenul harului şi arată că nu are nici teamă, nici cunoştinţă de Dumnezeu. Aseme-nea învăţături emană spiritul Rebelului care a vrut să se înalţe mai presus de Dumnezeu; într-un veşmânt aparent „foarte spiritual“, mândria, îngâmfarea şi aroganţa faţă de Dumnezeu, un fel neruşinat de a vrea să-L obligi pe Dumnezeu.

Şi în domeniul rugăciunii este nevoie de veghere şi pu-tere de discernământ spiritual. Nu orice rugăciune este spirituală şi bine primită de Dumnezeu, iar în cercuri fanatice se pot strecura în rugăciune erezii foarte grave şi manipulare criminală.

Dacă se examinează lucid în această lumină şi pe baza Bibliei scopurile şi atitudinea rugăciunii care sunt propa-gate în mişcarea carismatică, se descoperă că foarte ade-sea în spatele faţadei zelului în rugăciune şi a cuvintelor care sună cu autoritate se află fanatismul visător şi dorin-ţa de dezvoltare a capacităţilor proprii pe linie „spiritua-lă“. Dar o astfel de viaţă de „credinţă“ nărăvită nu poate fi niciodată un model pentru credincioşii serioşi; nu pu-tem învăţa nimic de la ea, ci ar trebui s-o evităm, căci nu este plăcută în ochii lui Dumnezeu, ci pătată şi păcătoasă.

„Puterea mărturisirii pozitive“

Rugăciunea „normală“ ca cerere adresată lui Dumnezeu – chiar şi într-o convertire aparentă – este privită de multe ori ca puţin eficientă sau chiar falsă. Ea dă dovadă chi-purile de un nivel scăzut al credinţei şi este înlocuită tot mai mult de alte practici, care par în esenţă mai eficiente şi mai autoritare.

Ca urmare a învăţăturii date de mulţi lideri carismatici, Dumnezeu a revelat Bisericii carismatice din vremea sfârşitului o înţelegere a legilor spirituale şi a principiilor credinţei care au rămas chipurile ascunse credincioşilor din cei 1900 de ani care au trecut, inclusiv apostolilor, şi care permit creştinilor carismatici să păşească într-o atot-putere supranaturală din victorie în victorie, din succes în succes.

Întrucât aceste „cunoştinţe revelatorii“ nu au nicio bază în învăţătura Bibliei, ele sunt atribuite de cele mai multe ori unei vorbiri personale a lui Dumnezeu (adică a unui duh înşelător). Relatările unor asemenea evenimente de-curg după modelul următor: „Mă găseam într-o situaţie dificilă şi m-am rugat la Dumnezeu, implorându-L să intervină şi să mă ajute – dar nu s-a întâmplat nimic. Dar apoi Dumnezeu mi-a vorbit şi mi-a deschis ochii: Nu trebuia să cer, ci să…“ (aici urmează „crezul“ corespun-zător).

Desigur că această istorie este încununată apoi cu o „rela-tare impresionantă a succesului“. Pe lângă aceasta există şi unele pasaje biblice ca parte componentă a unei ase-menea „învăţături“ – doar că „explicaţia“ se îndepărtează cu mult de sensul propriu-zis şi de contextul pasajului şi îi atribuie un sens nou, mistic, dobândit prin „revelaţie“.

Aşa-zisa putere a mărturisirii

Unul dintre aceste noi „principii ale credinţei“ atribuie cuvântului rostit cu „credinţă“ de către creştin puterea su-pranaturală de a schimba, respectiv crea realităţi. Rezu-mată pe scurt, această învăţătură atractivă sună astfel: „Primeşti ce mărturiseşti“. Ea e derivată din Romani 10: 8-10:

„Ce zice ea deci? ,Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta‘. Şi cuvântul acesta este cuvântul cre-dinţei, pe care-l propovăduim noi. Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din[tre cei] morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire“.

Acest pasaj biblic vorbeşte despre salvarea eternă, des-pre mântuirea prin credinţă şi despre înţelesul recunoaş-terii publice a lui Isus Cristos pentru câştigarea salvării; o credinţă doar interioară, care nu-L recunoaşte în public pe Cristos nu este de-ajuns (cf. Mt.10:32-33).

Din această afirmaţie clară, învăţătorii „credinţei“ fac acum o „lege spirituală“, care este chipurile valabilă pen-tru orice lucru: Dacă crezi în inima ta că Dumnezeu vrea să-ţi dea un lucru şi mărturiseşti cu gura suficient de mult lucrul dorit, îl vei primi garantat – aceasta este o „lege“ pe care chipurile Dumnezeu Însuşi a dat-o.

Orice creştin care a avut parte cât de puţin de învăţătură biblică adevărată îşi dă seama că o asemenea generalizare este complet necinstită, care forţează şi deformează Cu-vântul sfânt al lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu vrea să ne reveleze ceva fundamental, atunci ne dă un mesaj clar în cadrul învăţăturii apostolice. Cine pune o lege generală în afirmaţii biblice care vor să spună ceva precis acţionează înşelător. Asemenea învăţături înşelătoare se găsesc din plin în mişcarea carismatică; ele arată semnătura marelui Înşelător şi Mincinos (cf. modului cum procedează el cu promisiunea din Ps.91:11-12 în ispitirea lui Isus Cristos, Mt.4:5-7).

Nu este totdeauna simplu să-ţi dai seama de aceste învă-ţături înşelătoare, pentru că ele sunt un amestec iscusit de adevăr şi fals. Aşa se întâmplă şi cu învăţătura despre „mărturisire“: fără îndoială că în „lupta bună a credinţei“ joacă un rol important şi mărturisirea încrezătoare a cre-dinciosului, în care spune cine este el în Cristos şi ce i-a promis Dumnezeu în Cuvântul Său.
Erezia carismatică a mărturisirii se deosebeşte de adevă-rata mărturisire a credinţei prin aceea că mărturisirea de-vine o tehnică, un ritual magic, prin care promisiunile Bibliei, scoase în mod arbitrar din contextul lor legat de salvare şi de conţinut, trebuie să intre în posesia celui care mărturiseşte.

Mărturisirea este desprinsă de relaţia de încredere pe care o avem cu Tatăl nostru fidel din cer şi, convertită în-tr-o „formulă de credinţă“, promite succes automat. Cuvân-tului creştinului i se atribuie un fel de putere magică; el este făcut să creadă că Dumnezeu Se obligă să răspundă „mărturisirii“ sale; efectul magic al cuvântului are loc după o lege, în timp ce credinciosul care se roagă ştie că împlinirea rugăciunii lui depinde de harul şi suveranitatea Dumnezeului său, şi el nu deţine această împlinire.

„Mărturisirea“ ca o cale magică spre succes

Cu tehnica „mărturisirii“, aşa au promis înşelătorii, „adeptul“ obţine tot ce-şi doreşte – vindecare, bunăstare, succes, biserici care cresc la număr, păcătoşi salvaţi, etc. Omul are „succesul“ în mână (sau mai bine zis în gura lui) – şi nu Dumnezeu. Cam aşa afirmă Charles Capps: „Acest principiu al credinţei se bazează pe nişte legi spirituale. Acest principiu intră în vigoare pentru oricine aplică aceste legi. Tu le laşi să devină eficiente prin vorbele gurii tale“.

Această falsificare face din mărturisire o tehnică de ma-gie a cuvântului, şi în aceste linii este practicată adeseori de carismatici. Aşa de exemplu, unor oameni grav bol-navi le recomandă nişte învăţători extremişti (Joel Oste-en, etc.) să-şi „mărturisească vindecarea“ şi să „ignore simptomele mincinoase ale diavolului“: „Minunea este în gura ta. Îndrăzneşte să rosteşti cu voce tare promisiunea. Rosteşte-o pentru a fi repetată! Spune-o diavolului! [!] Spune-o bolii tale! Spune-o munţilor de greutăţi! Mărtu-riseşte-o în pofida tuturor faptelor care o contrazic! Spune-o în timp ce durerea este încă acolo! Spune-o în timp ce încă eşti aşa de bolnav, că de abia poţi gândi!!“

Aici se trece graniţa dintre curajul credinţei şi îndrăznea-lă sau aroganţă; credinţa este folosită greşit pentru a sili nişte lucruri să se întâmple. Când se relatează apoi de către unii, care au „mărturisit“ neîncetat mai mult de o mie de ori propoziţia „în rănile Tale sunt vindecat“, până ce brusc s-a întâmplat „minunea“, această practică sea-mănă mai mult cu o mantră păgână decât cu o rugăciune făcută cu credinţă (cf. Mt.6:7-8). În cazul cel mai bun, isprava aceasta o face autosugestia psihică, căci se ştie că şi medicii din lume au un succes uimitor de vindecare prin faptul că-şi pun pacienţii să „mărturisească“: „Îmi merge tot mai bine“ sau: „Sunt sănătos şi mă simt bine“.

Rădăcinile oculte ale „mărturisirii pozitive“

În definitiv, în spatele acestor învăţături cu o aparenţă creştină despre „puterea cuvântului rostit cu credinţă“ se află învăţătura ocultă despre „puterea gândurilor şi cuvin-telor“, o bază a multor tehnici ale vrăjitoriei şi metodelor „de a avea succes“ de azi, care afirmă toate că omul poa-te să manipuleze sau chiar să creeze realitatea prin gân-durile, ideile sau vorbele sale.
Cam aşa vorbeşte ezotericul american Napoleon Hill despre „puterea magică a credinţei“ şi transmite această învăţătură ca fiind un „secret măreţ“ pe care i l-ar fi reve-lat nişte învăţători demonici („maeştri superiori“): „Tot ce poate crede spiritul omenesc poate să şi realizeze“.

Pe o linie complet paralelă se găsesc învăţăturile despre „mărturisire“ ale unor carismatici de frunte. Prin aceasta, mulţi dintre adepţii lor sunt ademeniţi pe o cale pericu-loasă şi vătămătoare, care duce departe de atitudinea umi-lă de încredere faţă de Dumnezeu la îngâmfare de sine. Se nutreşte iluzia că omul îşi are propria soartă în mâini şi poate ca prin declaraţiile şi poruncile corecte să diri-jeze şi să determine totul. Aşa a îndrăznit unul dintre pri-mii „profeţi“ ai acestei învăţături, T.L. Osborn, să mărtu-risească: „Vorbirea noastră este cea a unui supraom. Noi vorbim ca oameni dintr-o altă rasă. (…) Noi avem au-to-ritate şi sprijinul lui Dumnezeu. Noi suntem îndrăzneţi“.

Asemenea cuvinte emană duhul lui Satan, nu Duhul Domnului nostru Isus Cristos, Mielul, Fiul lui Dumne-zeu, care a recunoscut: „Eu nu pot face nimic de la Mine însumi“ (Io.5:30). Asemenea falşi învăţători sunt cu ade-vărat „îndrăzneţi şi încăpăţânaţi“ (2.Pt.2:10); ei nu au nici adevărata teamă de Dumnezeu, nici cunoaşterea Sa.

Stare de legare superstiţioasă ca revers al magiei cuvântului

Reversul unor asemenea „legi“ magice ca cea a „mărtu-risirii pozitive“ este o stare de legare şi lipsă de libertate. Când Yonggi Cho anunţă aşa-zisa „lege“ biblică: „Ce vorbeşti vei şi deveni“, atunci el promite pe de o parte:

„(…) vorbeşte ,Cuvântul credinţei‘ şi hrăneşte-ţi sistemul nervos cu un vocabular alcătuit din cuvinte constructi-ve, progresiste, productive şi învingătoare. Rosteşte aceste cuvinte şi repetă-le tot mereu, astfel încât să ai control asupra întregului tău corp. Atunci vei fi învingător şi te vei găsi în situaţia de a-ţi întâmpina împrejurările şi antu-rajul bine înzestrat, şi vei avea succes“.
Pe de altă parte, el avertizează însă cu privire la orice „mărturisire negativă“, care are şi ea putere şi duce la efecte negative: „Dacă spui tot mereu că eşti sărac, atunci toţi receptorii din sistemul tău nervos atrag sărăcia (…) Acesta este motivul pentru care n-ar trebui să vorbeşti niciodată în mod negativ“. Ca justificare pentru această „lege“ negativă, Cho citează un principiu magic stră-vechi, ca şi când ar fi un principiu revelat de Dumnezeu: „Lucrurile asemănătoare se atrag, şi întrucât tu acţionezi în aşa fel, de parcă ai fi un sărac, îţi atragi sărăcia asupra ta. Dacă laşi permanent ca această forţă negativă de atracţie să acţioneze asupra ta, ea va pune stăpânire pe averea ta şi te va lăsa să trăieşti mereu în sărăcie“.

Modul magic de gândire şi acţiune atrage totdeauna du-pă sine şi o stare de legare şi constrângere: Adepţii aces-tor învăţături trăiesc adesea în teamă de aşa-zisa eficaci-tate a „cuvintelor negative“; ei se tem că o „mărturisire greşită“ (ca de exemplu: „Mi-e teamă să depun mărturie“ sau „Nu mă simt în stare de această însărcinare“) ar putea exercita asupra lor o vrajă. În încercarea de a gândi şi vorbi doar „pozitiv“, se ajunge la o negare a realităţii, care este totdeauna minciună.

Cât de îndepărtată este o asemenea gândire magică de învăţătura şi modelele din Biblie arată psalmii lui David (de ex. „Eu sunt sărac şi lipsit: grăbeşte să-mi ajuţi, Dumnezeule“ – Ps.70:6; cf. şi Ps.22 şi mulţi alţii!) sau Pavel, modelul nostru („Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Cristos să rămână în mine“ – 2.Cor.12:9).

Copilul răscumpărat al lui Dumnezeu, care se poate bu-cura de harul Domnului său Isus Cristos, are libertatea glorioasă de a-şi recunoaşte, de a-şi „mărturisi“ cinstit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor toată slăbiciunea, temerile, propriul eşec – nu ca să rămân prins în acestea într-o stare jalnică, ci cu privirile credinţei îndreptate asupra Salvatorului Său minunat: „Eu sunt slab – dar TU eşti tăria mea! Nu sunt în stare de nimic – dar TU mă faci în stare! Am deficienţe – dar Tu Te ocupi de toate deficienţele mele!“
Învăţăturile magice ale carismaticilor sugerează omului pe de o parte asemănarea cu Dumnezeu şi atotputerea; Cho îndrăzneşte să afirme cam aşa: „În final, cuvântul tău îţi modelează viaţa“ – o deformare blasfematoare şi îndrăzneaţă a adevărului că Dumnezeul atotputernic ne modelea-ză viaţa (cf. imaginii olarului, Ier.18:1-10; Rom.9:19-23). Pe de altă parte, ei îşi înrobesc victimele şi le înstrăinează tot mai mult de Dumnezeul cel viu, despre care îşi imaginează că-L servesc.

Este posibil într-adevăr ca omul să fie măgulit când Adversarul îi şopteşte prin Y. Cho: „Cu gura ta dai naşte-re prezenţei lui Isus! (…) El este legat de buzele şi cuvin-tele tale. El e dependent de tine (…)“ – dar cine îşi des-chide inima unor asemenea învăţături ale demonilor se privează de adevărata credinţă şi de o relaţie autentică cu adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Cristos. Noi suntem sclavii Săi, suntem legaţi de Cuvân-tul Său şi dependenţi total şi în toate de El. Cine defor-mează atât de mult aceste adevăruri fundamentale nu este un învăţător al Bisericii, ci un învăţător fals şi un coru-pător, un servitor al lui Satan, un lup în haine de oaie.

***

Din examinarea biblică a „darurilor“ şi practicilor neobiş-nuite ale mişcării penticostalo-carismatice a reieşit că ele în totalitatea lor nu sunt bazate pe Biblie, ci reprezintă mai degrabă nişte momeli şi curse ale unei înşelări pe plan spiritual în care cad din păcate tot mai mulţi credin-cioşi care au fost mai înainte fideli Bibliei. Faptul că ele se răspândesc cu atâta succes arată ce superficiali şi pu-ţin înrădăcinaţi în Biblie sunt mulţi credincioşi de azi.

Se acceptă multe lucruri, deşi ele contrazic Biblia, doar pentru că ele plac pur şi simplu cărnii şi par să fie utile în mod pragmatic. Credinţa simplă, bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu, luciditatea şi vigilenţa biblică, capacitatea de discernământ câştigată prin studiul biblic au devenit ceva rar în zilele noastre. Şi totuşi, de aceste însuşiri avem mai urgent ca niciodată nevoie în înşelările din timpul sfârşitului!

print