În această secţiune vrem să punem la dispoziţia citito-rului câteva informaţii şi evaluări concise şi generale privind istoria şi dezvoltarea mişcării penticostalo-carismatice. Aceste mişcări sunt pe de o parte foarte variate şi produc adesea confuzii din cauza numărului mare de curente, asociaţii şi biserici; pe de altă parte, le unesc anu-mite trăsături ale învăţăturii şi o istorie comună, care ar trebui cu-noscută.

1. Apariţia şi răspândirea mişcării penticostale

„Mişcarea penticostală“ propriu-zisă a început în anul 1901 în SUA, totuşi această mişcare are o istorie ante-rioară pe care n-o putem prezenta aici decât schiţat.

Istorie anterioară: mistica catolică şi falsa sfinţenie

O mişcare înşelătoare influentă şi puternică care a pre-gătit apariţia mişcării penticostale şi cu care a avut şi are legături strânse este „mistica creştină“. Ea a luat fiinţă din influenţe păgâno-mistice în degenerarea incipientă a Bisericii apostolice din secolele 2 şi 3 şi a marcat sub for-ma caracterului monahal Biserica Romano-catolică decă-zută timp de multe secole. De rădăcinile lor ţine erezia „gnozei“ (cf. 1.Tim.6:20; Col.2:4-23), dar şi religiiile misterelor păgâne (cf. Ap.17:5).

Scopul „misticilor creştini“ a fost contemplarea extatică şi o trăire a „prezenţei lui Dumnezeu“, respectiv „unirea cu Dumnezeu“. Trăirile mistice făcută prin înşelarea de-monică erau practic identice cu cele ale misticilor păgâni în diferitele religii ale misterelor, în hinduism şi budism. Pe lângă viziunile extatice (care arătau adesea un Cristos fals, încă sângerând, Maria ca „regină a cerului“ şi îngeri falşi) s-a ajuns şi la auzirea unor voci interioare, la stări de transă şi de inconştienţă, la râs necontrolat, la zvâcniri, la ieşirea sufletului din corp, la plutire, etc.

În „mistica creştină“ erau la lucru duhuri înşelătoare; Satan se arăta acolo ca „înger de lumină“ (cf. 2.Cor.11: 1-4,13-15) şi îi înşela pe căutătorii pe linie religioasă cu numeroase trăiri plăcute, strălucitoare.

„Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor. Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor, pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţumiri de către cei ce cred şi cunosc adevărul“ (1.Tim.4:1-3).

Miezul misticismului este parola satanică înşelătoare „veţi fi ca Dumnezeu“. În misticism este vorba despre „îndumnezeirea omului“, care trebuie să fie atinsă prin asceză şi metode de meditaţie. Omul cică trebuie să de-vină prin aceasta egal cu Dumnezeu, ba chiar, prin aşa-zisa „unire“ sau „contopire“, să devină el Însuşi Dum-nezeu. Asemenea învăţături demonice se găsesc în mona-hismul catolic, ca şi în Biserica Romano-catolică şi Ortodoxă în felurite nuanţe. Printre cei mai influenţi mistici catolici se află pustnicii din Egipt, Bernard de Clairvaux, Meister Eckehart, Ignatius de Loyola, Tereza de Avila, Madame Guyon şi Fratele Laurenţiu.

Otrava înşelătoare a misticismului catolic a pătruns şi în creştinătatea evanghelică. Acest proces de înşelare a început încă din epoca Reformei (T. Müntzer, S. Franck, C. Schwenckfeld) şi s-a răspândit apoi puternic în pietism (J. Arndt, J. Böhme, V. Weigel). În ramura fanatică a Re-formei, mai ales la „camisarzi“ şi la „inspiraţi“, s-a ajuns sub influenţa spiritelor mistice rătăcite la apariţia unor preziceri false, a unor semne miraculoase false şi la exta-zuri. Încă de atunci se relatează despre vorbirea în limbi, „profetese inspirate“, despre căderi pe spate, stări de tran-să şi imoralitatea sexuală legată de aceasta.

Prin intermediul pietismului a pătruns influenţa înşelă-toare a misticismului şi în mişcarea ulterioară de sfinţenie şi trezire. Mai înainte de toate, John Wesley a fost puter-nic marcat de ereziile mistice, care au influenţat mai ales învăţătura sa greşită despre sfinţenie. Wesley a susţinut erezia „desăvârşirii creştine“, potrivit căreia credinciosul poate încă în această viaţă să fie liber de orice păcat conştient şi de impulsuri păcătoase. Această erezie a fost continuată mai târziu în diferite feluri de „mişcarea sfinţeniei“, pe care Wesley a influenţat-o puternic şi a apărut masiv şi la „predicatorul trezirii“ Charles Finney.

Sub influenţa ereziilor promovate de Wesley, nişte cercuri extremiste ale mişcării sfinţeniei au dezvoltat o „învăţătură în trepte“, potrivit căreia de abia după naşte-rea din nou se poate dobândi „sfinţenia deplină“, „inima curată“. Unii falşi învăţători ai sfinţeniei au tras concluzia că după aceea mai trebuie să urmeze o treaptă, şi anume „botezul în Duh“, cu care prilej s-ar da şi darurile apos-tolice şi puterea de a face minuni.

Astfel a luat fiinţă în cursul secolului 19, mai ales în SUA, o mişcare fanatică, influenţată deja şi condusă de duhurile rele, în care s-au răspândit şi „vindecările mira-culoase“ şi practicile mistice. Dintre grupările care au fost precursoare directe ale mişcării penticostale au făcut parte „Fire-Baptized Holiness Church“ (Biserica sfinţe-niei botezată cu foc) şi „Church of God in Christ“ (Bi-serica lui Dumnezeu în Cristos).

Începuturile mişcării penticostale

La 1.01.1901 s-a ajuns ca în Topeka (SUA), într-o şcoa-lă biblică a predicatorului extremist din mişcarea sfin-ţeniei Charles F. Parham, la o „revărsare a Duhului“, în care s-au produs stări de extaz, vorbire în limbi şi prezi-ceri – mai întâi la o fată de 18 ani. În 1906, prin predica-torul afro-american William Seymour, elev al lui Charles Parham, s-a ajuns în Los Angeles la o spectaculoasă a doua „revărsare a Duhului“, văzută de mulţi ca adevă-ratul început al mişcării penticostale. De la „Azusa Street Mission“ a lui Seymour, această mişcare a Duhului s-a răspândit în multe locuri prin vizitatorii curioşi.

„Trezirea“ apărută pe scenă s-a răspândit rapid mai îna-inte de toate în cercurile mişcării sfinţeniei şi ale Bisericii Metodiste. Ei şi-au dat numele de „mişcarea penticos-tală“, pentru că au interpretat „revărsarea Duhului“ ca o a doua Zi a Cincizecimii în sensul din Ioel 3. S-a ajuns la controverse aprige legate de noua învăţătură şi de efec-tele spirituale văzute de mulţi ca fiind nebiblice.
Urmarea a fost numeroase scindări în uniunile bisericeşti şi bisericile existente. Penticostalii s-au strâns în biserici şi uniuni proprii, între care au apărut curând dezbinări şi rivalităţi foarte serioase. Mulţi păstori şi învăţători de frunte ai credincioşilor fideli Bibliei au condamnat clar mişcarea ca fiind marcată de erezii şi efecte spirituale de-monice. Aşa s-a dezvoltat mişcarea penticostală separat de bisericile evanghelice fidele Bibliei.

În Europa, dezvoltarea s-a făcut ca în SUA, oriunde a fost dus duhul fals prin vizitatorii curioşi care au luat parte la adunările de pe Azusa Street. Mişcarea a câştigat şi aici o oarecare influenţă, dar a rămas în mare măsură izolată de creştinii evanghelici. În Germania, aceasta s-a datorat Declaraţiei de la Berlin, în care fraţi de seamă din pietism şi biserici neo-protestante au avertizat cu seriozi-tate în legătură cu „duhul din adânc“ din această mişcare şi au declarat ca nebiblică şi greşită o colaborare cu ea.

Mişcarea penticostală a recunoscut şi s-a declarat în exte-rior de acord cu inspiraţia şi infailibilitatea Bibliei, având mai înainte anumite trăsături care o făceau să pară asemă-nătoare cu credincioşii conservatori, fideli Bibliei – atât în predicare, cât şi în forma exterioară. Există şi azi pe ici şi colo unii penticostali conservatori, dar în general evo-luţia lor merge puternic către metodele carismatice lu-meşti. În ansamblu, mişcarea penticostală prin orientarea ei spre revelaţiile duhului de rătăcire nu a fost de la bun început cu adevărat fidelă Bibliei; ea s-a dovedit şi foarte predispusă pentru învăţături greşite parţial extremiste.

Una dintre cele mai cunoscute învăţături greşite este aşa-zisa „evanghelie deplină“, pe care mulţi penticostali au adoptat-o. Potrivit acestei învăţături, vindecarea fizică de toate bolile este chipurile parte componentă a salvării depline în Cristos; întrucât Cristos a purtat chipurile pe cruce toate bolile oamenilor, înseamnă că niciun creştin nu mai are voie să fie bolnav. Totuşi, această aparentă „răspândire“ a evangheliei este de fapt o falsificare gro-solană. În felul acesta, salvarea eternă se amestecă cu un scop temporar, care este important pentru toate religiile păgâne, dar care nu ne e promis nouă credincioşilor, şi anume vindecarea corporală.

Astăzi, mişcarea penticostală se deschide tot mai mult faţă de ecumenism; de ani de zile se duce la nivel înalt un „dialog“ cu Biserica Catolică, şi Uniuni penticostale de seamă sunt reprezentate în Consiliul Mondial al Biseri-cilor. În felul acesta, înrudirea în interior a acestei mişcări cu prostituata Babilon, creştinătarea de nume decăzută, este vizibilă şi în exterior.

În deceniile care au trecut de la înfiinţarea ei, influenţa acestei mişcări a fost tot mai puternică. Mai ales în Ame-rica Latină, Africa şi anumite ţări din Asia, în regiuni în care spiritismul, animismul şi şamanismul erau răspân-dite puternic în populaţie, penticostalii au câştigat mulţi adepţi. Tarele ereditare demonice prezente şi influenţele magice ale oamenilor au avut în mod vădit o mare des-chidere pentru duhul de rătăcire din această mişcare. Aceasta a condus mai mult ca în SUA la o mulţime de secte şi grupări, în care penticostalismul şi carismatismul s-au amestecat cu obiceiuri religioase păgâne şi erezii dăunătoare, şi care s-au alăturat orbeşte unor vraci „înzestraţi carismatic“ şi falşi profeţi.

Astăzi, mişcarea penticostală este un factor influent în creştinătatea mondială, fiind curtată de mişcarea ecume-nică mondială şi luată în serios ca partener de dialog de Biserica Romano-catolică. Ea poate revendica pentru sine un mare număr de adepţi; de exemplu, „cea mai mare biserică din lume“, Yoido Full Gospel Church fondată de Paul (David) Yonggi Cho în Seul (Coreea de Sud) cu chipurile 800.000 de membri face parte din mişcarea pen-ticostală mondială. Totuşi, această mărime exterioară este rodul unei „creştinătăţi“ false, neautentice, bazate pe învăţătură greşită şi înşelare, care în definitiv e păgânism cu faţă creştină.

2. Apariţia şi răspândirea mişcării carismatice

Timp de vreo 50 de ani, mişcarea penticostală a avut o existenţă în mare măsură izolată în cadrul creştinătăţii mondiale; ea a crescut, dar n-a prea avut influenţă asupra Bisericilor protestante sau asupra celor evanghelice şi fidele Bibliei. Cu toate acestea, în SUA a început în cur-sul anilor 50 din secolul 20 o nouă fază. Mai ales prin lucrarea independentă a unor „evanghelişti penticostali cu spectacol de vindecări“ (de ex. William Branham, Oral Roberts, T.L. Osborn) care au făcut ca prin semne miraculoase să se vorbească despre ei şi au efectuat cam-panii de evanghelizare în cort, unii adepţi ai marilor Bi-serici protestante (prezbiterieni, episcopalieni, metodişti, baptişti) au venit ca să experimenteze „botezul în Duh“.

Şi organizaţia Full Gospel Business Men’s Fellowship International fondată de Demos Shakarian a atras mulţi creştini nepenticostali şi le-a intermediat „botezul în Duh“.

Alţi factori pregătitori au fost activităţile penticostalului David du Plessis, care a făcut publicitate în denomi-naţiunile importante din SUA şi în Consiliul Mondial al Bisericilor pentru învăţăturile mişcării penticostale, pre-cum şi influenţa vindecătoarei Agnes Sanford.

La începutul anilor 60, câţiva pastori din Biserica Episco-pală liberalo-ecumenică au ajuns la experimentarea „botezului în Duh“,printre care Dennis Bennett. Ei au expus în public trăirile carismatice şi au pledat ca urmare pentru „înnoirea carismatică“ a bisericilor lor. Evoluţii asemănătoare au existat şi în alte biserici; unul dintre primii pionieri a fost teologul luteran Larry Christenson.

În situaţia de atunci, conducerile Bisericilor protestante liberale s-au decis, după câteva ezitări, să tolereze şi chiar să promoveze aceste „mişcări de înnoire“; au existat cu-rând biserici „înnoite“ şi reţele de pastori şi „laici“ caris-matici în denominaţiunile importante; au avut loc primele congrese. Mişcarea a câştigat influenţă şi prin prezenta-rea ei în cărţi, printre care renumita Crucea şi pumnalul de David Wilkerson (1963).

Această mişcare a primit un avânt important prin apariţia „mişcării de înnoire carismatică“ în Biserica catolică în anul 1967. Pe atunci, câţiva profesori şi studenţi de la două universităţi catolice din SUA au primit „botezul în Duh“ penticostal. Pornind de aici s-a răspândit rapid o mişcare care numără între timp peste o sută de milioane de adepţi pe glob şi constituie astfel cel mai puternic fac-tor individual în mişcarea carismatică mondială. Din această mişcare, aflată sub protecţia papei şi bucurându-se de bunăvoinţa Bisericii Catolice, fac parte cardinali şi episcopi, preoţi şi călugări, profesori de teologie critici faţă de Biblie şi iezuiţi.

Între timp, Înnoirea carismatică s-a instalat ferm în mai toate marile denominaţiuni protestante; cu toate acestea, influenţa ei este limitată şi cuprinde în mod tipic cam 10-20% dintre preoţii sau pastorii şi membrii lor. În anii ’60 şi ’70, noua tendinţă carismatică a fost exportată în Europa şi alte regiuni ale globului; în Germania, printre pionieri s-au numărat teologul luteran Arnold Bittlinger şi baptiştii Wilhard Becker şi Siegfried Großmann.

Pe lângă această ramură carismatică „clasică“, care şi-a propus să opereze ca o drojdie în Bisericile protestante şi să-i conducă acolo pe oameni la „botezul în Duh“, în anii ’70 s-a constituit o mişcare cu creştere rapidă de biserici carismatice independente, dintre care unele au rămas au-tonome, iar altele au format asociaţii mai largi. Au deve-nit cunoscute bisericile din asociaţia Vineyard, conduse de John Wimber, cele din asociaţia Cuvântul credinţei sub conducerea ereticilor Kenneth Hagin şi Kenneth Copeland, precum şi cele din asociaţia Calvary Chapel conduse de Chuck Smith. Aceste biserici independente, care de cele mai multe ori au fost deschise faţă de menta-litatea lumii şi care au imitat-o, iar parţial au tolerat şi promovat fără probleme erezii grave, astăzi sunt elemen-tul care predomină în cadrul mişcării carismatice.

O mare influenţă în răspândirea mişcării carismatice au avut-o şi lucrările „supraconfesionale“ care au operat pe tot globul, cum ar fi Tineri În Misiune, Teen Challenge [David Wilkerson] sau Full Gospel Businessmen [Demos Shakarian]. Şi „teleevangheliştii“ cu un buget de milioa-ne şi cu un mesaj diluat, senzaţionalist au câştigat o mare influenţă printre carismatici; între ei au dobândit un renu-me trist Jim Bakker şi Jimmy Swaggart din cauza înşe-lăciunii şi adulterului; dar nici Oral Roberts, Paul Crouch (TBN) şi Pat Robertson (CBN) n-au scăpat de scandaluri.

Apariţia mişcării carismatice înseamnă din punct de ve-dere spiritual o răspândire a înşelării făcute de falşii învăţători şi profeţi. O direcţie de atac a acestei înşelări a constat în faptul că drojdia profeţiei lor false s-a infiltrat în toate denominaţiunile clasice. Pe de altă parte, biserici-le carismatice independente au fost un mijloc de a se adresa unui mare număr de oameni şi de a-i aduce sub influenţa duhului fals – atât membrii bisericilor, cât şi necreştinii care căutau să afle adevărul, care proveneau adesea din cadrul New Age şi care au găsit în mişcarea carismatică o religiozitate înrudită. Aceste biserici cresc adesea foarte repede, dar după câtva timp mulţi dintre cei ce le frecventează nu mai vin. Ele atrag adeseori tineri din alte adunări creştine şi caută să-i lege de ele cu pro-grame atrăgătoare.

3. Mişcarea carismatică îi cucereşte pe evanghelici

În anii ’70 şi ’80 ai secolului 20 s-a dezvoltat tot mai pu-ternic o altă tendinţă, şi anume pătrunderea mişcării ca-rismatice şi în bisericile şi mişcările evanghelice, mai îna-inte fidele Bibliei. Timp de multe decenii a existat o delimitare clară şi destul de consecventă a grupărilor evanghelice faţă de ereziile şi darurile false ale mişcării penticostale. Dar, paralel cu apariţia unei tendinţe caris-matice nedogmatice şi atrăgătoare, foarte flexibile şi complexe, în tabăra evanghelică au existat nişte evoluţii greşite cu urmări grave.

Cel mai târziu în anii ’60 din secolul 20, în unele biserici protestante şi neo-protestante care se declarau fidele Bibliei s-a ajuns la o subminare a fundamentelor spiri-tuale. Pentru aceasta au fost responsabile cu siguranţă mai multe cauze: o vestire tot mai superficială, mai uma-nistă a evangheliei, care n-a mai dus la convertiri; o acomodare crescândă la lume şi o neglijare a sfinţeniei personale şi bisericeşti, o înaintare victorioasă a criticii Bibliei. Influenţa spirituală a culturii pop şi rock, respin-gerea oricărei autorităţi şi norme divine, care s-a răspân-dit în lumea de atunci ca o viitură, a avut efect şi în Bise-rică: anarhia, pierderea fricii de Dumnezeu, egocentris-mul au fost roadele.

Ca urmare a crescut receptivitatea unor evanghelici de frunte pentru învăţăturile şi practicile mişcării penticos-talo-carismatice. Un rol cheie l-a jucat aici cu siguranţă Billy Graham, care a promovat conştient integrarea penti-costalilor şi carismaticilor în mişcarea evanghelică şi le-a dat şi o platformă în „mişcarea de la Lausanne“. Şi deschiderea pentru lucrătorii, învăţăturile şi practicile carismatice din organizaţii evanghelice precum Ope-ration Mobilisation (OM) şi Campus Crusade for Christ [„Alege viaţa“ este filiala din România] au lucrat în această direcţie. De asemenea, mişcarea modernă de „creştere a Bisericii“ (Willow Creek, Rick Warren) au exercitat aici o influenţă nefastă, pentru că încorporează în mod necontrolat elemente carismatice în învăţăturile şi metodele lor.

Evanghelicii din Europa s-au deschis de asemenea tot mai mult pentru mişcarea penticostalo-carismatică. Re-prezentanţii penticostalilor au jucat un rol tot mai im-portant în Alianţa Evanghelică din diferite ţări; chiar şi în Germania, unde Declaraţia de la Berlin a avut mult timp un efect de frânare, penticostalilor şi carismaticilor li s-a urat oficial bun venit. Între timp, nişte biserici neo-pro-testante au luat decizia ca acei credincioşi care au respins cu totul mişcarea carismatică să nu mai poată activa ca lucrători în aceste biserici, în timp ce nişte învăţături ca-rismatice „moderate“ sunt salutate şi aprobate în mod expres.

De aceste evoluţii a fost responsabilă în mare măsură influenţa „muzicii de laudă“ carismatice. Cântările înşe-lătoare, bazate pe muzică pop şi rock, ale carismaticilor au devenit curând îndrăgite şi de tinerii din bisericile conservatoare. Şi odată cu cântările a venit şi o deschi-dere crescândă pentru învăţăturile greşite. Nişte erezii carismatice precum „botezul în Duh“ şi practici nebiblice cum ar fi „vorbirea în limbi“ carismatică şi „scoaterea de demoni“ sunt acceptate astăzi pe scară largă şi în biserici evanghelice necarismatice. Colaborarea frăţească cu carismaticii din loc, la „întrunirile de rugăciune“ sau la „Pro Christ“, a devenit între timp ceva regulat; s-a re-nunţat aproape total la separarea biblică luată mai înainte în consideraţie faţă de această mişcare eretică.

Marele pericol se află în faptul că ereziile carismatice reprezintă plămădeala sau drojdia de care se vorbeşte în Biblie (cf. Gal.5:7-10; 1.Cor.5:6-8) – o influenţă spiritua-lă puternică, având ca efecte confuzie, înşelare şi întinare, şi care se răspândeşte tot mai mult cu legitimitate. Prin aceas-tă „plămădeală“ carismatică s-au schimbat radical în câţi-va ani nişte biserici care mai înainte erau fidele Bibliei. Se ajunge la pierderea fricii de Dumnezeu; se renunţă la fundamentarea pe Cuvântul lui Dumnezeu şi la învăţătura biblică în favoarea unor convingeri mistice orientate spre experienţă. Omul se află în punctul central; amestecul ecumenic este brusc încuviinţat; toate ereziile posibile „sunt lăsate aşa cum sunt“, fiind posibil să fie preluate cândva.

Influenţele vătămătoare ale duhului carismatic au contri-buit esenţial la faptul că următoarea treaptă în îndepăr-tarea de la credinţa biblică, mişcarea postmodernă a Bise- ricii Emergente (Emerging Church), se poate răspândi fără să stârnească împotrivire. Apostazia de la evanghelia biblică face progrese, dar înspăimântător de mulţi evan-ghelici sunt deja aşa de ameţiţi, că n-o mai pot recunoaşte ca atare.

4. Încercare de evaluare spirituală

În încheierea acestei secţiuni vrem să încercăm să schi-ţăm o evaluare sintetizată pe bază biblico-spirituală a mişcării penticostale, ca şi a mişcării carismatice ieşită din ea. Lucrul acesta este important, căci mulţi observa-tori evanghelici, ba chiar nenumăraţi responsabili din cercuri conservatoare, fidele Bibliei au dificultăţi în a-şi face o judecată clară şi fundamentată. Făcând aceasta, nu vrem să ne facem vinovaţi de păcătuire împotriva po-runcii „nu judecaţi“.

Totuşi, o evaluare spirituală care arată clar daunele şi rădăcinile greşite ale acestei mişcări nu este o „judecată“ lipsită de spirit autocritic pe care o interzice Domnul. Nu se pune problema să-i judecăm sau să-i privim cu dispreţ pe cei ce fac parte din aceste mişcări. Cu atât mai puţin eu, care am mers cândva pe aceeaşi cale greşită! Cu toate acestea, adevărata iubire nu poate să ţină sub tăcere ade-vărul întemeiat biblic sau să ascundă pericolul de înşe-lare. Este iubire a spune clar lucrurilor pe nume, pentru ca mulţi să fie avertizaţi să nu se lase ademeniţi de aceas-tă înşelare, şi pentru ca alţii, care se află deja în ea, să iasă afară.

Trăsăturile spiritiste ale noii mişcări

Duhul de rătăcire care a fost revărsat în 1901/1906 a fost caracterizat de la bun început de efecte cu un caracter clar spiritist, demonic. S-a ajuns la stări de extaz, tremu-rături, clătinare, căderi în masă pe spate şi urlete; oamenii se tăvăleau pe duşumea şi se purtau ca animalele; vor-beau în transă şi dădeau „mesaje profetice“ confuze şi nebiblice. Vorbirea în limbi era de regulă un bâiguit extatic, care a fost adesea interpret ca „prezicere“. De la bun început s-a ajuns la dezbinări şi la o mare confuzie; de exemplu, Parham a condamnat aspru „trezirea din strada Azusa“ şi a văzut în ea lucrarea demonilor, fără să-şi dea seama că el însuşi a fost înşelat de aceleaşi duhuri.

Duhul de înşelăciune, care a fost transmis prin „botezul în Duh“, a avut şi are ceva înşelător şi contradictoriu în mesajele şi efectele lui. Nu vom constata niciodată aşa ceva la adevăratul Duh Sfânt, care este pur, sfânt, ade-vărat şi lucrează în armonie cu Cuvântul Scripturii in-terpretat de El. Duhul fals al mişcării penticostale a expus vederii o faţadă impresionantă de evlavie: aparentă umi-linţă şi sfinţenie, o aparent profundă foame după Dumne-zeu, după lucrări puternice ale Duhului, aparentă pocăinţă şi iubire profundă pentru Isus (comparabilă cu misticii catolici, care sunt supuşi unor rătăciri demonice asemănătoare).

Pe de altă parte, duhul de înşelăciune a avut ca efect mândrie şi incorigibilitate, eroarea de a sta sub inspiraţia directă a lui Dumnezeu şi de aceea a fi infailibil. Adepţii săi au auzit voci şi au avut viziuni, care au fost parţial pline de confuzie, parţial fericind şi ducând la înălţimi religioase. Duhul de rătăcire le-a furat adesea oamenilor siguranţa salvării şi a provocat multiple depresii şi stări psihotice.

Au apărut efecte supranaturale, cum ar fi dezvăluirea vizionară a celor ascunse (şi păcat ascuns), semne lumi-noase şi apariţii angelice, efecte fascinante, vindecări miraculoase, vorbire în limbi. Duhul a dus adesea la ex-taz, în care conştiinţa, voinţa şi raţiunea omului sunt deconectate în mare măsură, şi omul se cufundă direct în lumea duhurilor. Legat de acestea era controlul omului atins de forţele duhurilor, care cu voia lor, şi parţial con-tra voii lor au produs simptomele spiritiste menţionate mai sus (tremur, cădere pe spate, transă, etc.) (vezi dim-potrivă efectele adevăratului Duh Sfânt (2.Cor.3:17; Gal. 5:22; 2.Tim.1:7; 1.Cor.14:32-33; 1.Pt.5:8; 1.Tes.5:6-9).

Pe de o parte duhurile falşilor profeţi au rostit multe afirmaţii adevărate, au citat versete biblice, au adus un adevăr şi o înţelepciune aparent spirituală, au lăsat impre-sia unei evlavii profunde, fascinante şi a unei priceperi spirituale – din nou comparabile cu misticii catolici. Pe de altă parte găsim de la bun început profeţii false, prezi-ceri care nu s-au împlinit, promisiuni ale duhurilor pri-vind aptitudini înalte şi binecuvântări speciale, care au rămas neîmplinite, ca şi multe afirmaţii aflate în opoziţie directă cu Sfânta Scriptură.

Duhul de înşelăciune a imitat în unele privinţe efecte autentice ale Duhului, care nu pot fi explicate doar prin-tr-o acţiune demonică datorată unui duh rău. Lucrul aces-ta nu s-a schimbat până azi şi conduce la faptul că mulţi credincioşi lipsiţi de putere şi luciditate iau acest duh drept Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi i se deschid, spre paguba lor, în timp ce pe de altă parte nişte credincioşi maturi, în-tăriţi biblic şi sănătoşi în credinţă, au fost scâr-biţi de acest duh şi şi-au dat seama după un timp de natura lui demonică, înşelătoare.

Trebuie să ne dea de gândit faptul că acest duh de înşe-lare din vremea sfârşitului a venit mai întâi la nişte oameni care erau adepţii unor învăţături extreme nebi-blice privind sfinţenia, mai ales erezia „inimii curate“, respectiv a „sfinţeniei depline“, o trăire mistică, care ar trebui chipurile să dezrădăcineze orice păcat şi dorinţă păcătoasă din creşti-nătate. Asemenea învăţături înseam-nă după 1.Ioan 1:8,10 că omul se înşală singur şi-L face mincinos pe Dumnezeu! Dumnezeu a permis ca să fie revărsat un duh înşelător (cf. Is.29:9-11; 2.Cr.18:22; Is. 19:14), a fost o judecată a casei lui Dumnezeu, a unora care s-au alipit de minciună şi de autoînşelare, în loc să se ţină ferm şi lucid de Cuvântul lui Dumnezeu în adevăr.

Falsa revărsare a duhului – un semn al vremii sfârşitului care se apropie de final

Odată cu secolul 19, timpul dăruit de Dumnezeu pentru mari mişcări autentice de trezire a ajuns la capăt. Spre sfâr-şitul secolului 19, diferite erezii şi secte înşelătoare au câş-tigat tot mai multă influenţă în creştinătatea căzută în mare măsură de la credinţa biblică, printre care Mar-torii lui Iehova, adventiştii şi mormonii. Primele apariţii ale unui duh înşelător, fals profetic s-au putut observa încă în secolul 19, mai întâi de toate la irvingienii din Anglia, care sunt consideraţi de reprezentanţii mişcării penticostale pe drept nişte precursori cu aceeaşi gândire, şi din a căror mişcare a rezultat secta „nou-apostolică“.

Pentru ultima perioadă de timp înaintea revenirii lui Isus Cristos, Domnul Însuşi a anunţat că vor exista mulţi profeţi falşi care vor încerca prin semne şi minuni mari să-i înşele şi pe cei aleşi (Mt.24:4-5,11-12,24-25). Aceas-tă mişcare profetică avea să fie caracterizată de preziceri, exorcizări şi mari semne miraculoasre, făcute toate în numele lui Isus Cristos, şi anume de către servitorii lui Satan, care se vor da drept credincioşi autentici (Mt.7:15, 22-23). Aceste avertizări sunt confirmate şi aprofundate în epistolele apostolice.

Toate aceste lucruri trebuiau să se împlinească. Ele înce-puseră deja să se împlinească parţial în secolele post-apostolice, în care din Biserica Primară apostolică a luat fiinţă Biserica Catolică, dar deplina dezvoltare a acestei înşelări trebuia să fie în perioada care să preceadă de puţin revenirea Domnului, pentru că toate aceste evoluţii au caracterul unor „dureri ale facerii“ (Mt.24:8), şi aceste dureri trebuie să se producă tot mai des şi mai puternic.

Prin urmare, izbucnirea cu putere a unui duh fals profetic înşelător la începutul secolului 20, văzută ulterior, nici nu mai pare complet surprinzătoare; credincioşii fideli Bi-bliei de pe timpul acela au fost totuşi la început adesea surprinşi şi confuzi. Şi este şi logic că această mişcare în-şelătoare trebuia să se răspândească în cadrul evoluţiilor temporale prezise în Biblie. Aceasta s-a întâmplat, aşa cum au observat chiar ideologii lor, în diferite „valuri“, dintre care mişcarea penticostală clasică îl reprezintă numai pe cel dintâi.

Minimalizarea de astăzi a înşelării carismatice

Cei mai mulţi responsabili de astăzi din tabăra evanghe-lică se eschivează din păcate de la o cerecetare biblică a duhurilor, fapt care ni se dă totuşi în mod expres ca însăr-cinare în 1.Ioan 4:1. Pentru toţi observatorii lucizi, înte-meiaţi pe Biblie, ca şi pentru toţi cei ce cunosc din pro-prie experienţă dureroasă stările spirituale din această mişcare, este foarte vădit că această mişcare e influenţată şi condusă de o lucrare supranaturală a duhurilor întune-ricului.

Este imposibil să se interpreteze viziunile, prezicerea şi revelaţiile profetice, fenomenele în masă precum „căde-rea pe spate“, „râsul sfânt“ doar în mod umano-psiho-logic. Dacă aceste lucruri nu provin de la Duhul Sfânt – lucru evident în faţa contradicţiilor cu mărturia biblică privind Duhul lui Dumnezeu şi lucrarea Sa –, atunci trebuie să provină de la un duh înşelător al întunericului, aşa cum au dovedit cei care au întocmit Declaraţia de la Berlin. Ori este vorba la profeţii acestei mişcări de profeţi autentici, care anunţă prin Duhul Sfânt revelaţii din partea lui Dumnezeu, ori de profeţi falşi, care anunţă printr-un duh înşelător profeţii mincinoase şi preziceri false.

Cea dintâi variantă este imposibilă,

1. pentru că multe profeţii contrazic afirmaţiile şi învă-ţătura din Cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce în cazul unei adevărate revelaţii a Duhului nu ar fi niciodată cazul; Duhul autentic al lui Dumnezeu acţionează potrivit linii-lor pe care El Însuşi le-a revelat în Cuvântul lui Dumne-zeu;

2. pentru că multe profeţii, în care sunt prezise lucruri ascunse sau viitoare, nu corespund, respectiv nu se împli-nesc, ceea ce este imposibil ca principiu adevăraţilor profeţi (cf. Dt.18:20-22);

3. pentru că mesajele profeţilor sunt legate de semne mi-raculoase şi lucrări pline de putere care contrazic Cu-vântul lui Dumnezeu şi de aceea nici mesajele şi întreaga mişcare nu poate fi autentică (cf. Mt.7:22-23);

4. pentru că adevăraţii profeţi au fost cu toţii bărbaţi sfinţi ai lui Dumnezeu, în timp ce în cazul celor falşi, în foarte multe cazuri s-a văzut că erau implicaţi în cele mai mari păcate de adulter şi alte păcate scârboase, în timp ce pre-tind că prin acel duh înşelător au cele mai măreţe şi sfinte viziuni cereşti.

Astăzi este ca odinioară pe timpul Declaraţiei de la Berlin: Roadele pe care le produce acest duh al mişcării pen-ticostalo-carismatice dovedesc limpede la o examinare biblică lucidă că este un duh demonic de rătăcire. Astăzi, ca odinioară, acest duh abate atenţia de la Domnul Isus şi de la ispăşirea Sa perfectă, răspândeşte o evlavie falsă care produce confuzie şi un sentiment ca de beţie, prezice minciuni şi revelează învăţături greşite în Numele lui Isus Cristos, face semne miraculoase înşelătoare, îşi deter-mină adepţii să necinstească numele Domnului Isus Cristos printr-o comportare desfrânată şi necurată, dez-bină biserici şi dezechilibrează credinţa a nenumărate victime.

În faţa estimărilor neclare ale conducătorilor evanghelici de azi trebuie să ne aducem din nou aminte de Biblie: După învăţătura clară a Bibliei, toţi falşii profeţi, falşii învăţători, apostoli şi păstori nu sunt născuţi din nou; ei nu sunt „dragii noştri fraţi şi surori“, ci lupi în haine de oaie care sfâşie turma (Mt.7:15; Fap.20:29). Ei sunt servitori ai lui Satan, care se deghizează în servitori ai drep-titudinii [conformării cu standardul divin], aşa cum se deghizează Satan în mişcarea penticostalo-carismatică ca înger de lumină (2.Cor.11:13-15), pentru ca prin falşi profeţi şi false semne miraculoase să-i înşele pe cei aleşi (Mt.24:24).

Falşii profeţi şi învăţători nu sunt partenerii noştri de le-gământ, cu care putem „colabora plini de încredere şi fră-ţeşte în pofida unor anumite diferenţe“. „Dacă vine cine-va la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: ,Bun venit!‘ Căci cine-i zice: ,Bun venit!‘ se face părtaş faptelor lui rele“ (2.Io. 10-11).

Trebuie totuşi să admitem că unii adepţi ai acestei miş-cări sunt cu adevărat copii ai lui Dumnezeu născuţi din nou. Nu trebuie să condamnăm asemenea oameni, ci să-i întâmpinăm cu iubire. Această iubire include fireşte fap-tul că-i avertizăm clar cu privire la puterea de înşelare că-reia i s-au deschis. Pe nişte oameni născuţi din nou care se alătură unor învăţături greşite trebuie să-i tratăm ca fraţi în Domnul care se află efectiv sub disciplina biseri-cească, pentru că s-au rătăcit şi au căzut în păcat – şi legarea de învăţături greşite şi duhuri rele este în aceeaşi măsură păcat ca şi delictele morale (cf. Ti.3:10-11!).

Nu putem să avem cu ei o comuniune normală şi nici să-i tolerăm în biserici, pe care altminteri le-ar influenţa aşa cum acţionează drojdia în aluat. Totodată, în faţa falsei evanghelii predicate pe scară largă în cercurile carismati-ce, trebuie să pornim de la faptul că marea majoritate a adepţilor acestei mişcări nu este născută din nou, ci e pierdută prin înşelarea cu faţă pioasă făcută de Satan, dacă nu apucă să se pocăiască.

Este nevoie de separare şi de carismaticii „moderaţi“

Pentru mulţi credincioşi, aşa-numitul „carismatism mo-derat“ aduce în discuţie anumite probleme. Ei simt că practicile carismatice extreme nu provin din partea lui Dumnezeu, dar la penticostalii şi carismatici moderaţi nu pot vedea asemenea lucruri rele; adesea se aude: „Sunt nişte fraţi aşa de scumpi; văd la ei rodul Duhului; de ce să nu am comuniune cu ei?“

În fapt, în cercurile moderate există adesea mai mulţi copii adevăraţi ai lui Dumnezeu. Adunările, ca şi viaţa personală, nu sunt marcate atât de puternic de efectele duhului de rătăcire; vorbirea în limbi, prezicerile şi mi-nunile nu prea apar în public. Mulţi penticostali şi caris-matici „moderaţi“ par să gândească şi să trăiască foarte asemănător cu creştinii fideli Bibliei, iar dacă sunt auten-tici, prezintă unele roade autentice ale Duhului Sfânt.

Cu toate acestea, şi penticostalii şi carismaticii „mode-raţi“ sunt periculoşi, ba încă într-un sens deosebit de periculoşi; ei joacă un rol important în strategia diavo-lului de înşelare a Bisericii. Duşmanul îi foloseşte – desi-gur, fără ca ei să fie conştienţi de lucrul acesta – ca momeală, pentru a ascunde adevăratul caracter al duhului de rătăcire al mişcării şi pentru a-i înşela pe alţi credin-cioşi.

Duhul de înşelare se reţine în cercuri moderate de la ac-ţiuni masive nebiblice, astfel încât nişte creştini evan-ghelici să capete mai uşor încredere şi să li se deschidă. Totuşi, învăţătura şi practica greşită a „botezului în Duh“ este păstrată în aceste cercuri, şi astfel anumiţi creştini de acolo ajung mult mai uşor sub influenţa duhului de rătăcire decât printr-o biserică extremistă. Dacă au primit odată duhul fals, atunci nu ştie nimeni încotro va mâna acesta persoana infectată. Aşa cum arată experienţa, mulţi carismatici încep într-un cerc „inofensiv“, „mode-rat“, dar sfârşesc adesea într-o biserică extremistă.

Nu avem voie să judecăm omeneşte aceste chestiuni, ci trebuie să le evaluăm spiritualiceşte pe baza învăţăturii Sfintei Scripturi. O învăţătură foarte importantă şi funda-mentală a Noului Testament în aceste chestiuni este prin-cipiul plămădelii [drojdiei]. Referitor la învăţăturile gre-şite din Biserică se constată ca şi cu privire la păcatul moral: „Puţină [plămădeală] dospeşte tot [aluatul]“ (Gal. 5:9; cf. Mt.16:12; 13:33).

Şi cu privire la învăţătura greşită este valabil ce spune Scriptura în principiu despre relaţia noastră cu plămădea-la: „Nu vă lăudaţi bine. Nu ştiţi că puţină [plămădeală] dospeşte tot [aluatul]? Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi un [aluat] nou, cum şi sunteţi, fără [plămădeală]; căci Cristos, Paştele noastre, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimele curăţiei şi adevărului“ (1.Cor. 5:6-8).

Atât învăţătura greşită privind „botezul în Duh“, cât şi alte învăţături greşite ale acestei mişcări reprezintă, din punct de vedere spiritual, plămădeala [drojdia]. Adepţii duhului fals au cu toţii, „extremişti“ sau „moderaţi“, comuniune cu demonii prin duhul fals primit cu ocazia „botezului în Duh“ (1.Cor.10:20). Ei aud un alt duh şi un alt Isus, care li se revelează prin duhul fals. Ei vorbesc şi în limbi, chiar dacă „doar“ acasă pentru sine. Dar, în felul acesta, din punct de vedere spiritual, se întinează şi îi întinează şi pe alţii!

Pentru a proteja Biserica de efectele înşelătoare, vătă-mătoare ale plămădelii, este de ajutor numai separarea clară şi strictă (cf. principiul din 2.Cor.6:14–7:1; Rom.16: 17; 1.Tim.6:5; Ti.3:10). Aici, consecvenţa e foarte impor-tantă, căci potrivit învăţăturii Scripturii este de-ajuns doar puţină plămădeală pe care s-o tolerez în aluatul curat al Bisericii, pentru ca la sfârşit întregul aluat să fie dospit.

De aceea, duhul demonic de rătăcire al mişcării penticos-talo-carismatice ia cele mai diferite deghizări, printre care şi cea moderată, ce acţionează foarte inofensiv, pen-tru că pe duşman îl interesează ca în vremea sfârşitului să-i atragă în înşelarea finală şi pe puţinii credincioşi încă fideli Bibliei, să-i întineze şi să-i zăpăcească printr-o des-chidere pentru duhul mişcării penticostale. Unealta cea mai rafinată pentru atingerea acestui scop este, trebuie s-o constatăm încă o dată, cântările carismatice, care sunt inspirate din duhul înşelător şi care ajută la strecurarea pe furiş şi în cercuri lucide a falselor învăţături şi înainte de toate a falsei evlavii extatice a acestei mişcări.

Mulţi conducători altminteri serioşi şi fideli Bibliei nu văd acest pericol; ei au o atitudine greşită de toleranţă şi minimalizare a efectului lor faţă de aceste cântări. Şi o parte din literatura penticostală este recomandată şi răs-pândită tot mereu de tabăra fidelă Bibliei, nerecunoscân-du-se potenţialul de înşelare al acestor publicaţii scrise de oameni induşi în eroare.

Astăzi avem nevoie de o separare hotărâtă şi de o urma-re fidelă a Domnului!

Este o evoluţie foarte regretabilă faptul că astăzi chiar şi nişte predicatori şi santinele din rândurile credincioşilor fideli Bibliei duc lipsă de consecvenţă şi hotărâre biblică în delimitarea faţă de mişcarea penticostalo-carismatică.

Adesea, ei se delimitează numai faţă de fenomenele ex-tremiste, în timp ce adoptă o atitudine deschisă, minima-lizatoare, faţă de „carismatismul moderat“. Ei vorbesc poate despre „învăţături nebiblice“ şi de „evlavie nesănă-toasă“, dar omit să avertizeze limpede faptul că această mişcare este îmboldită şi condusă de un duh de rătăcire. Santinelele şi învăţătorii Bisericii lui Isus Cristos sunt datori mai ales astăzi să depună această mărturie clară cu privire la mişcarea penticostalo-carismatică.

Cei care au întocmit Declaraţia de la Berlin au scos în evidenţă fără compromis adevărul, aşa că credincioşii de atunci au fost feriţi de rătăcire. Astăzi, mulţi sunt înclinaţi – chiar dacă pot să creadă cuvintele Declaraţiei de la Berlin – să stigmatizeze doar excesele şi să exercite alt-minteri o „dragoste“ şi o „toleranţă“ nebiblică. Dar aceas-ta nu este dragoste autentică, cum a observat cineva: „În-durarea faţă de lupi este neîndurare faţă de oi!“

Această înclinaţie spre o evaluare neclară se arată şi atunci când se vorbeşte despre „punctele forte şi punctele slabe“ ale mişcării carismatice – dar o mişcare de înşelare nu are niciun „punct forte“, nu are nimic bun de la care să putem învăţa! Chiar şi aparentele „lucruri pozitive“, cum ar fi zelul la rugăciune sau angajamentul pentru cauza carismatică, sunt alterate, corupte prin duhul de rătăcire şi prin învăţăturile greşite. Nu putem spune nici că Martorii lui Iehova ar avea „zel evanghelistic“, întrucât răs-pândesc o evanghelie falsă aducătoare de pierzare.

Adesea se aude cam aşa: „Să nu arunci copilul împreună cu apa din lighean!“ Dar în cazul mişcării de înşelare nu este prezent niciun copil în lighean! Un asemenea fel de a privi pur omenesc, chipurile „echilibrat“, nu e după învă-ţătura Bibliei, ci voalează acţiunea duhului de înşelare şi îi uşurează lucrarea, mai ales că o asemenea argumentaţie este adesea legată de faptul că fraţii, care avertizează încă limpede cu privire la această mişcare, sunt prezentaţi ca „lipsiţi de iubire“ şi „extremişti“.

Seriozitatea sfântă, curajul şi claritatea autorilor Declaraţiei de la Berlin, care au avertizat Biserica lui Isus Cristos cu privire la un val de înşelare demonică şi au chemat la îndreptare, lipsesc deseori din păcate astăzi. Să ne rugăm ca Dumnezeu să facă conştienţi încă mulţi păstori de responsabilitatea lor ca santinele, astfel încât zidurile şi porţile Ierusalimului să fie închise în faţa duhurilor înşelătoare care se infiltrează!

Trăim azi într-o vreme de lupte serioase şi intense. For-ţele întunericului încearcă cu toate mijloacele să înşele Biserica în această ultimă perioadă a istoriei, s-o submi-neze şi să-i facă mărturia fără putere. Duhul de rătăcire din mişcarea penticostalo-carismatică este pentru aceasta un instrument deosebit de eficient, mai ales pentru indu-cerea în eroare a tineretului. Astăzi este mai important ca oricând să rezistăm cu hotărâre, protejaţi de armura com-pletă a lui Dumnezeu, să predicăm hotărâţi învăţătura să-nătoasă a Cuvântului lui Dumnezeu şi să-i întărim pe cre-dincioşi în luptă pentru credinţa dată sfinţilor odată pen-tru totdeauna.

5. Biserica fidelă Bibliei în dispută cu înşelările din vremea sfârşitului

Dacă cercetăm şi examinăm apariţia şi răspândirea miş-cării penticostalo-carismatice, învăţăturile şi practicile ei pe baza Bibliei, atunci trebuie să recunoaştem că cele mai serioase avertizări ale Sfintei Scripturi privind înşelarea din Biserică sunt pe deplin justificate. Da, trăim într-o vreme foarte serioasă, provocatoare, în care se împlineşte în toate domeniile Cuvântul profetic al lui Dumnezeu privind zilele de pe urmă, timpul sfârşitului înainte de revenirea Domnului nostru.

Acestea sunt zile de încercări şi cernere, aşa cum vedem în mod figurativ în profetul Daniel. De asemenea, expe-rimentăm astăzi, ca rămăşiţa fidelă a evreilor în viitor, o purificare în timpul sfârşitului. „Chiar şi din cei înţelepţi, mulţi vor cădea, ca să fie încercaţi, curăţaţi şi albiţi, până la vremea sfârşitului, căci sfârşitul nu va fi decât la vremea hotărâtă“ (Dan.11:35; cf. Dan.12:10). Dumnezeu permite ca falşii profeţi şi semnele miraculoase să aibă tot mai mulţi adepţi, iar forţele spirituale ale înşelării să fascineze mulţi oameni şi să-i ducă pe o cale greşită (2.Tes.2:9-12).

Mulţi nu mai suportă învăţătura sănătoasă, cuvântul des-pre cruce. Ei cer scamatori şi predicatori fluşturatici, care le spun istorii frumoase (2.Tim.4:3-4), o poveste mişcă-toare despre Dumnezeul prietenos cu oamenii, care ac-ceptă totul şi cu care ei pot să trăiască înainte cum vor, şi în plus primesc în dar puteri şi viziuni supranaturale, sănătate şi succes. Toate acestea sunt garnisite cu trăiri extatice, cântări care atrag simţurile, puterea de a face minuni – o stare de bine pentru iubirea de sine şi rapor-tarea la eul propriu în care trăieşte omul (2.Tim.3:1-5).

În asemenea vremuri este greu să înoţi contra curentului. Se cere seriozitate, teamă de Dumnezeu, claritate în cre-dinţă, o orientare simplă după Cuvântul sfânt al lui Dum-nezeu, fără să ne facem probleme, fără compromisuri şi concesii josnice. Fără sfinţenie biblică şi fără să-L ur-măm pe Cristos cu seriozitate nu avem puterea de a rezis-ta vârtejului de evenimente din timpul sfârşitului. Dar fidelul nostru Domn Isus Cristos vrea să ne dea tot ce avem nevoie. El este cu aceia puţini care vor încă să-L urmeze cu fidelitate. El îi întăreşte şi îi mângâie pe ai Săi, îi hrăneşte şi îi călăuzeşte prin Cuvântul Său.

Orientarea credinţei şi a întregii vieţi după Cuvântul etern al lui Dumnezeu, după învăţătura sănătoasă a apostolilor este absolut decisivă dacă vrem să supravieţuim pe plan spiritual în aceste timpuri grele de înşelare şi decădere în Biserică. Ar trebui să aspirăm să studiem temeinic Biblia şi de asemenea să ne trăim viaţa pe cât se poate după ceea ce am cunoscut. Tocmai în faţa ameţirii şi lipsei generale de luciditate avem nevoie de disciplină şi vigi-lenţă, luciditate şi ascultare. Cercetarea şi transmiterea învăţăturii sănătoase din epistolele apostolice ar trebui să fie un important centru de greutate pentru viaţa noastră spirituală personală, ca şi pentru viaţa noastră de biserică.

Pentru Biserica lui Isus Cristos, acest timp este o provocare specială de fidelitate faţă de Domnul şi faţă de Cu-vântul Său. Ea poate să le arate clar drumul numai dacă se separă consecvent de influenţele înşelătoare ale miş-cării penticostalo-carismatice (2.Cor.6:14-18; Rom.16: 17-18; Ti.3: 10-11; 1.Tim.6:3-5) şi pune în prim plan învăţătura biblică sănătoasă în predicare şi învăţătură. Timpurile sunt grele, dar Biserica va învinge uitându-se la Domnul. El a făcut o mare promisiune micii cete de credincioşi fideli din timpul sfârşitului:

„Ştiu faptele tale: iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu. Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale şi să ştie că te-am iubit. Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă ca să încerce pe locuitorii pământului. Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa“ (Ap.3:8-11).

De aceea, să prindem curaj şi s-o luăm pe o cale clară, fi-delă Bibliei, pe străvechea cale îngustă despre care a vor-bit Domnul nostru – chiar dacă mulţi alţii merg pe înşe-lătoarea cale lată, conduşi de falşii profeţi şi învăţători, despre care ne avertizează Cuvântul. Să ne rugăm pentru aceşti oameni şi să le depunem mărturie în iubire, pentru ca unii dintre ei să se trezească şi să fie câştigaţi pentru calea fidelităţii.

„Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Căci s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru, şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn Isus Cristos“ (Iu.3-4).

„Voi deci, preaiubiţilor, ştiind mai dinainte aceste lucruri, păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi şi să vă pierdeţi tăria, ci creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuito-rului nostru Isus Cristos. A Lui să fie slava, acum şi în ziua veşniciei. Amin“ (2.Pt.3:17-18).

 

Anexă
Bibliografie selectivă

Aici sunt date şi caracterizate pe scurt doar surse deosebit de importante şi utile de informaţii şi evaluare biblică. O bibliografie mai extinsă se află în cartea mea Die Charismatische Bewegung im Licht der Bibel (Mişcarea carismatică în lumina Bibliei).

Bühne, Wolfgang: Die Propheten kommen!, CLV (trad. rom. Vin profeţii!, Ed. Agape)

Bühne, Wolfgang: Spiel mit dem Feuer, CLV, 1991 (trad. rom. Jocul cu focul, Ed. Agape)

Cloud, David W.: The Pentecostal-Charismatic Movements: The History and the Error. Port Huron, MI (Way of Life) 2006

Dayton, Donald W.: Theological Roots of Pentecostalism. Peabody, MA (Hendrickson) 2. Aufl. 1994

Dictionary of Pentecostal and Charismatic Movements (ed. S.M. Burgess, G.B. McGee, P.H. Alexander), Zondervan, Grand Rapids MI, a 7-a ediţie 1995

Ebertshäuser, Rudolf: Aufbruch in ein neues Christsein? Emerging Church – Der Irrweg der postmodernen Evangelikalen, CLKV, 2008

Ebertshäuser, Rudolf: Die Charismatische Bewegung im Licht der Bibel, CLV, a 3-a ediţie 2003

Ebertshäuser, Rudolf: Fremdes Feuer im Heiligtum Gottes. Der charismatische „Lobpreis“ aus biblischer Sicht, Betanien Verlag, a 2-a ediţie 2005

Ebertshäuser, Rudolf: 100 Jahre Pfingstbewegung: Die Berliner Erklärung ist immer noch aktuell, Leonberg, a 2-a ediţie 2010

Haarbeck, Hermann: Flugfeuer fremden Geistes. Gnadauer Verlag 1986

Holthaus, Stephan: Die Berliner Erklärung Vorgeschichte und Zustandekommen. Text der Erklärung. Hammerbrücke, 2006

Holzhauer, Rudi: Daß euch niemand verführe… Persönliche Erfahrungen mit der Charismatischem Bewegung, Wuppertal, a 5-a ediţie 1989

Liebi, Roger: Sprachreden oder Zungenreden? CLV, 2006

Lucarini, Dan: Worship bis zum Abwinken. Bekenntnisse eines ehemaligen Lobpreisleiters. Betanien Verlag, 2002

Mayhue, Richard: Dein Glaube hat dich geheilt, CLV, 1999.

MacArthur, John: Charismatic Chaos, Zondervan, 1992

McConnell, D.R.: Ein anderes Evangelium? Eine historische und biblische Analyse der modernen Glaubensbewegung, Hamburg, 1990

Peters, Benedikt: Sollte Gott etwas unmöglich sein? Zeichen und Wunder in der Bibel. Schwengeler Verlag, 1993

Synan, Vinson: The Holiness-Pentecostal Movement in the United States. Eerdmans, 1992

Unger, Merril F.: New Testament Teaching on Tongues, Kregel, a 8-a ediţie 1987

Unger, Merril F.: The Baptism and Gifts of the Holy Spirit, Moody Bible Institute, Chicago, 1974

Wagner, Rainer: Auf der Suche nach Erweckung. Geistliche Entwicklungen verstehen – 100 Jahre Berliner Erklärung (1909-2009), Dillenburg, 2009

Whitcomb, John: Does God Want Christians to Perform Miracles Today? Internet: http://sermons.logos.com/ submissions/30277-Are-Miraculous-Gifts-for-Today-§content=/submissions/30277.

print