Al treilea „stâlp“ în conştienţa de sine a mişcării penticostalo-carismatice este învăţătura despre darurile Duhu-lui sau „carisme“. În cursul revărsării Duhului din zilele de pe urmă, aşa susţin penticostalii şi carismaticii, Dum-nezeu a dat din nou Bisericii carismele apostolice de semne şi minuni şi revelaţii profetice care aproape au dispărut de-a lungul secolelor. Potrivit înţelegerii acestei mişcări, carisme precum vorbirea în limbi, vindecări miraculoase, ca şi viziuni profetice, vise şi mesaje, sunt o parte componentă importantă a vieţii creştine. În acest capitol vrem să verificăm dacă aşa ne învaţă Biblia şi care este situaţia cu aceste „carisme“.

1. Pretenţia mişcării penticostalo-carismatice că posedă darurile apostolice

Practic toţi penticostalii şi carismaticii pornesc de la fap-tul că Dumnezeu la sfârşitul timpului vrea să restabi-lească anumite carisme şi funcţii ale Bisericii apostolice pentru Biserica din timpul sfârşitului în cadrul unei aşa-zise mari revărsări a Duhului. Pentru ei este limpede că astăzi trebuie să se ridice noi apostoli şi profeţi unşi de Dumnezeu cu o şi mai mare autoritate ca apostolii şi profeţii din perioada primară a Bisericii.

Ei mai cred că toţi creştinii autentici de azi ar trebui să profeţească şi să aibă viziuni şi vise, să facă minuni şi să vorbească în limbi noi. Prin „botezul în Duh“, aşa susţin ei, credinciosul primeşte aceeaşi înzestrare de putere şi aceleaşi carisme ca şi apostolii înşişi. Numai prin noul dar al profeţilor şi prin noile puteri miraculoase este Bi-serica bine echipată pentru bătăliile decisive din zilele de pe urmă.

„Carismele“ (gr. charisma = dar al harului) supranaturale din epoca apostolilor sunt atât de importante pentru această mişcare, încât sora mai mică a mişcării penticos-tale şi-a dat numele de „mişcarea carismatică“.

Darul profeţilor în mişcarea carismatică

Mişcarea penticostalo-carismatică afirmă că este o mişcare profetică în care darul noutestamentar al profeţiei (cf. 1.Cor.12:10) este eficient. Dumnezeu a trezit chipu-rile în zilele de pe urmă noi profeţi. El vrea să-i folo-sească pentru a da o nouă orientare poporului Său în zilele de pe urmă şi pentru a duce creştinătatea în cea mai mare trezire din istoria lumii.

Venirea acestei „ploi târzii“ a Duhului Sfânt depinde chipurile în mare măsură de modul în care creştinii vor urma directivele „apostolilor şi profeţilor unşi“, care pretind în cea mai mare parte că sunt inspiraţi în acelaşi mod sau într-un mod similar cu apostolii şi profeţii din primul secol. Darul de profet este după convingerea carismaticilor ceva indispensabil, ceva la care nu se poate renunţa şi decisiv de important pentru a aduce Biserica la „marea trezire“.

În felul acesta, predicatorii acestei mişcări susţin în esenţă că pe lângă Sfânta Scriptură (a cărei autoritate o admit de regulă de pe vârful buzelor) există o a doua sursă de revelaţie divină. În ultimă analiză, ei privesc cuvintele apostolilor şi profeţilor lor ca fiind inspirate divin; Dumnezeu vorbeşte chipurile şi azi prin ei. Lucrul acesta nu este spus adesea atât de categoric, dar cei mai mulţi profeţi ai acestei mişcări pretind în practică că au primit de la Dumnezeu o viziune, un vis, un mesaj în cuvinte. Şi foarte mulţi adepţi ai acestei mişcări se încred şi în faptul că propriile lor viziuni sau impresii sau cele ale profeţilor lor sunt mesaje ale revelaţiei divine. Astfel, se pot auzi tot mereu predicatori carismatici care anunţă plini de sine: „Tot ce vă spun eu vine direct de la tronul lui Dumnezeu!“

Pe baza unor asemenea impresii şi mesaje „profetice“ sunt luate an de an nenumărate decizii ale penticostalilor şi carismaticilor – decizii legate de locul de muncă, că-sătorii, acordarea de donaţii în bani, asumarea de lucrări şi servicii, de exemplu plecarea în misiune. Şi tot mereu se aud atunci asemenea cuvinte: „Domnul mi-a vorbit“, „Domnul mi-a arătat“.

Printre fenomenele cele mai impresionante pentru mulţi ale darului profetic se află aşa-numitul „cuvânt de cunoş-tinţă“, prin care se înţelege observarea unor detalii intime din viaţa unor persoane complet străine. Mulţi „profeţi“ ai acestei mişcări îşi fascinează adepţii cu această formă de cunoştinţă dobândită pe cale supranaturală privind tre-cutul şi ceea ce este ascuns. Pentru adepţi e o dovadă clară că „profetul“ trebuie să fie „de la Dumnezeu“ – pentru observatorii critici este un caz de ghicire ocultă.

Pe lângă primirea unui dar profetic special în Biserica din zilele de pe urmă mai este şi aşteptarea pe care o are fie-care carismatic de a primi odată cu „botezul în Duh“ ca-pacitatea de a căpăta „călăuzire directă din partea lui Dumnezeu“ prin „impresii“, viziuni, vise sau voci audi-bile (aceasta invocând pasajul din Ioel 3:1, respectiv Fap. 2:17). Tot printre acestea se află şi „auzirea interioară“ a unor cuvinte biblice deschizătoare de perspective, care sunt folosite adesea ca nişte oracole. Este foarte ispititor să crezi că Dumnezeu îţi vorbeşte în mod neîndoielnic şi-ţi transmite o călăuzire atât de directă în funcţie de situaţie, fapt care aparent nu este posibil doar cu ajutorul Bibliei.

În practică, aceste „noi cuvinte de revelaţie de la Dum-nezeu“ au pentru cei mai mulţi carismatici şi penticostali o autoritate mai înaltă decât „vechile“ cuvinte de reve-laţie din Biblie. Lucrul acesta se arată cel mai târziu atunci când sunt acceptate la modul general „călăuzirile spirituale“ care contrazic clar Cuvântul inspirat al Sfintei Scripturi. Acesta este cazul de exemplu al instalării feme-ilor ca profetese, apostoliţe, învăţătoare şi conducătoare, fapt foarte răspândit în mişcarea penticostalo-carismatică.

În timp ce Scriptura exprimă aici complet fără echivoc voia neschimbată a lui Dumnezeu prin îndemnul apos-tolului Pavel: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăce-re“ (1.Tim.2:12), asemenea „numiri în funcţie“ (adesea rostite prin voci interioare, viziuni sau cuvinte profetice) din carismatism sunt acceptate de cele mai multe ori în mod nechibzuit sau necontrolat şi astfel puse deasupra Scripturii.

O dificultate întâmpinată de prea marea siguranţă a pro-feţilor carismatici că au primit revelaţii direct de la Dumnezeu este faptul incontestabil că foarte multe „pro-feţii“ din mişcare s-au dovedit ulterior ca false şi pur şi simplu nu s-au întâmplat. De aceea, reprezentanţii acestei mişcări afirmă că Dumnezeu a aranjat în aşa fel lucru-rile, încât profeţii lor rostesc de-a valma ceea ce este adevărat şi ceea ce e eronat.

Între timp, profeţia carismatică pătrunde în cercuri tot mai largi, cercuri care mai demult s-au orientat după creştinismul biblic de mai înainte. Drojdia ereziilor caris-matice privind profeţia a putut pătrunde tot mai mult în ultimele trei decenii din cauza renunţării la separarea bi-blică printre cei mai mulţi „evanghelici“ (Alianţa Evan-ghelică, Bisericile neoprotestante) şi în cercuri care nu fac parte din mişcarea carismatică însăşi.

Astăzi am ajuns în punctul în care mulţi evanghelici şi pietişti sunt înclinaţi să creadă că Dumnezeu ar vorbi po-porului Său prin profeţi noi, fiind tot mai mult gata să asculte „impresii“, viziuni şi voci interioare în locul Cu-vântului infailibil al Sfintei Scripturi.

Semne şi minuni carismatice

În perioada apostolică, darurile autentice ale facerii de minuni au confirmat mesajul divin al apostolilor şi profe-ţilor (cf. Evr.2:3-4). Mişcarea penticostalo-carismatică pretinde că acum, în vremea sfârşitului, a primit adevăra-tul dar al minunilor care confirmă chipurile noii ei apos-toli şi profeţi şi îi aduc pe necredincioşi la credinţa în Cristos (cf. reţeta lui John Wimber numită „Power Evan-gelism“ = evanghelizare prin dovada puternică a sem-nelor şi minunilor).

Pentru cei mai mulţi penticostali şi carismatici, minunile sunt o dovadă a unei vieţi creştine „autentice“, „unse de Duh“. Ei se bazează în acest sens pe pasaje biblice pre-cum Marcu 16:17-18 sau Matei 10:7-8, care potrivit înţe-legerii lor conţin o însărcinare directă adresată tuturor credincioşilor de a-şi pune mâinile pentru a vindeca oa-meni, a scoate demoni, a vorbi în limbi, ba chiar a învia morţi.

Fără asemenea semne, o viaţă creştină li se pare carisma-ticilor fără putere şi găunoasă, lipsindu-i adevărata „au-toritate de sus“. Dimpotrivă, minunile sunt pentru ei do- vada unui creştinism autentic, „apostolic“. Credincioşii sănătoşi din punct de vedere biblic, a căror viaţă nu pre-zintă un lanţ de evenimente cu minuni, sunt pentru ei în cazul cel mai bun credincioşi de clasa a II-a, şi care vor fi salvaţi doar cu greu.

Printre cele mai iubite minuni care le sunt citate tot me-reu adepţilor acestei mişcări sunt vindecările bolnavilor – aşa-zise vindecări, sau unele cu adevărat realizate pe cale supranaturală a tot felul de suferinţe, de la dureri abdo-minale şi de spate până la paralizii, picioare schiloade, atrofiate sau cancer. Când citeşti mărturiile depuse de ca-rismatici, vezi că asemenea vindecări joacă adesea în ele un rol cheie.

Pe lângă acestea sunt relatate mai ales de către falşii pro-feţi şi apostoli ai mişcării şi o serie întreagă de alte mi-nuni care sunt cel mai adesea o imitare a relatărilor de vindecări din cartea Faptelor – cum ar fi de pildă întâlniri cu îngeri, intratul pe uşi închise sau transportul supra-natural spre alte locuri, cum a experimentat Filip.

Un exemplu mai recent de asemenea relatări înşelătoare a unor minuni este cartea „Heavenly Man“ care fascinează mulţi cititori creştini şi-l legitimează pe autor [Brother Yun] ca pe un creştin apostolic autentic. Numeroşi con-ducători experimentaţi ai creştinilor chinezi avertizează cu privire la această carte şi la autorul ei şi îl acuză de în-şelăciune. „Minunile“ relatate de el sunt aidoma multor relatări de minuni făcute de penticostali.

Trăirea de minuni este pentru carismatici dovada apropi-erii de Dumnezeu şi a autorităţii şi e menită să sublinieze verosimilitatea noilor profeţi, apostoli şi vindecători, a evangheliştilor şi pastorilor. De aceea, aproape toţi con-ducătorii acestei mişcări se prezintă pe ei înşişi cu ase-menea relatări de minuni. Chiar şi nişte înşelători notorii şi escroci demonizaţi precum Todd Bentley au un mare număr de adepţi doar pe baza faptului că fac „mari semne şi minuni“.

Ca urmare a scandalului provocat de divorţul lui Todd Bentley, un carismatic american a spus că, după convin-gerea lui, cei mai mulţi carismatici îl vor urma cândva pe Anticrist când va apărea pe scenă, deoarece nu posedă nicio capacitate de discernământ şi vor cădea în capcană datorită minunilor lui.

Dacă se verifică lucid şi pe baza Bibliei minunile făcute de carismatici şi se compară cu minunile autentice făcute de Cristos şi de apostolii Săi, atunci se observă imediat că există deosebiri esenţiale care demască minunile moder-ne ale carismaticilor ca fiind nişte falsificări (pentru amă-nunte vezi mai jos).

Cu toate acestea, în zilele noastre mulţi evanghelici cred că Dumnezeu vrea să facă minuni în mare măsură şi îi acceptă adesea pe făcătorii penticostalo-carismatici de minuni ca fiind împuterniciţi de Dumnezeu.
Un rol important a jucat în acest sens integrarea iniţiată de Billy Graham şi de alţii a carismaticilor şi penticosta-lilor în mişcarea mondială a evanghelicilor şi mai ales în lucrarea misionară (printre altele cu ocazia Congresului de la Lausanne pentru Evanghelizare Mondială).

Astăzi se ocupă şi evanghelicii şi pietiştii de vindecări miraculoase şi scoateri de demoni, iar gândul că Dum-nezeu ar mai face şi azi semne apostolice prin făcători de minuni este acceptat mai mult sau mai puţin pe scară mare sau cel puţin nu e respins în mod clar. În felul aces-ta, drojdia falsei mişcări a semnelor şi minunilor se poate răspândi până în cercuri cândva fidele Bibliei.

***

„Spiritul creştin al epocii“ dă deci suport moral limpede penticostalilor şi carismaticilor. În timp ce în deceniile anterioare darurile penticostalo-carismatice de profeţi şi minuni au fost respinse unanim de creştinii fideli Bibliei ca fiind falsificate şi nebiblice, astăzi ne aflăm în aproape toate cercurile evanghelice în faţa unei deschideri necri-tice faţă de ele.

Totuşi, marea întrebare este: Este adevărată afirmaţia mişcării penticostalo-carismatice că se află în posesia unor profeţi apostolici autentici şi a darului minunilor? Sunt oare sprijinite învăţăturile lor de învăţătura sănătoa-să a apostolilor? Rezistă „carismele“ lor în faţa unei exa-minări biblice? În fond, Cuvântul inspirat al lui Dumne-zeu trebuie să fie cel din urmă şi cel mai înalt standard al estimării noastre. Vom încerca să răspundem la această întrebare în cele ce urmează.

2. Învăţătura din scrisorile apostolice privind darurile harului

Am văzut mai sus că găsim învăţătura sănătoasă pentru Biserică în scrisorile inspirate ale apostolilor şi profeţilor din Noul Testament. Aceasta este valabil şi pentru între-barea noastră referitor la darurile harului sau carismele Bisericii apostolice.

a) Darurile lui Dumnezeu pentru Biserica apostolică

Găsim cele mai importante afirmaţii despre darurile harului în 1.Corinteni 12–14; alte pasaje biblice în acest sens sunt Romani 12:3-8 şi 1.Petru 4:10-11 (cf. cuvântul charisma şi în Rom.1:11; 5:15-16; 6:23; 11:29; 1.Cor. 1:7; 7:7; 2.Cor.1:11; 1.Tim.4:14; 2.Tim.1:6). Putem trata aici doar pe scurt aceste pasaje biblice; cine doreşte să afle mai multe amănunte poate să citească capitolul în cartea mea Mişcarea carismatică în lumina Bibliei. În orice caz, este important ca pasajele citate să fie citite într-o traducere a Bibliei fidelă originalului.

Ce este un dar al harului?

Cuvântul grec charisma din Noul Testament provine din cuvântul charis tradus har sau graţie şi înseamnă un dar acordat din har, un cadou al harului lui Dumnezeu. Daru-rile harului sunt potrivit Bibliei capacităţi supranaturale pe care Dumnezeu le dă în harul Său copiilor Săi născuţi din nou ca să-L poată servi mai bine.

Darurile harului sunt efectuate prin Duhul lui Dumnezeu şi nu au voie să fie confundate cu talentele naturale. Ast-fel, un om poate avea un dar înnăscut şi strălucit de ora-torie, dar el nu posedă darul învăţăturii sau vestirii Cu-vântului. Invers, este posibil ca cineva să se exprime cu greutate în viaţa cotidiană, dar care să fi primit un dar supranatural de predicare.

Toate darurile harului servesc la urma urmelor la edifi-carea Bisericii şi la glorificarea lui Dumnezeu; cine le foloseşte altfel o face în mod abuziv (cf. 1.Pt.4:10-11; 1.Cor.12:7; 14:12). Toate darurile autentice ale harului sunt date de Duhul lui Dumnezeu (1.Cor.12:4-11). Au existat însă şi în perioada noutestamentară daruri imitate de diavol. De exemplu, în Corint au apărut nişte apostoli falşi cu o învăţătură greşită, cum arată 2.Corinteni 11:1-6,13-15; au existat şi daruri false de profeţie, aşa cum se arată în 1.Corinteni 12:2-3 şi 1.Tesaloniceni 2:2.

Diferite daruri pentru un singur Corp

În 1.Corinteni 12:4-30 şi în Romani 12:3-8 sunt enume-rate diferitele daruri ale harului în Biserica apostolică. Între acestea există diferite puncte de greutate; în 1.Co-rinteni sunt menţionate în principal darurile de profeţie şi de minuni, pe când în Romani 12 darurile de slujire pen-tru edificarea Bisericii.

În ambele pasaje se subliniază că Dumnezeu împarte în mod suveran diferite daruri credincioşilor individuali după cum doreşte: „Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul prorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui“ (Rom.12:6). „Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte“ (1.Cor.12:11). „Acum dar Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El“ (1.Cor.12:18).

Dacă luăm în serios în 1.Corinteni 12 imaginea corpului şi diferitele lui organe precum mâna, piciorul, urechea, atunci reiese limpede că cel născut din nou primeşte încă din clipa naşterii din nou darurile pe care vrea Dumnezeu să i le dea. Dacă este botezat de Duh în Corp, atunci îşi primeşte locul ca ureche sau mână, şi nu mai târziu, cum este cazul la carismatici cu darurile lor speciale.

Aceasta înseamnă şi că nu este corect şi biblic ce afirmă penticostalii, anume că trebuie să cauţi şi să doreşti după anumite daruri. În ce priveşte darurile de slujire, Dumne-zeu le împarte fiecăruia după cum vrea El, iar apostolul Pavel îi îndeamnă pe corinteni tocmai să nu caute cu invidie şi dorinţă darul vorbirii în limbi şi al profeţiei, dacă au primit deja un dar mai puţin izbitor, cum ar fi de exemplu diaconia. Trebuie să năzuim numai după daru-rile foarte bune, şi acestea sunt credinţa, iubirea şi spe-ranţa (cf. 1.Cor. 12:31; 13:13).

În 1.Corinteni 13 se arată apoi că nici cele mai înalte daruri nu folosesc la nimic dacă cineva le utilizează în mod abuziv şi carnal pentru a se scoate în evidenţă, ceea ce era cazul cu mulţi corinteni. Apostolul arată corin-tenilor egoişti că cel mai important dar al harului este iubirea şi că ei duceau în mod clar lipsă de el. Ei făceau tot ce nu face iubirea de tip agape a lui Dumnezeu, şi de aceea frumoasele lor daruri nu le foloseau la nimic (1.Cor.13:1-7).

Apostolul merge apoi mai departe şi arată că darurile de revelaţie, cum ar fi profeţia şi cuvântul de cunoştinţă, ca şi darurile-semne, cum ar fi vorbirea în limbi, care erau deosebit de stimate de corinteni, nu au fost date pentru durata Bisericii, ci doar pentru timpul de început, până treceau de starea de vârstă minoră şi erau instruiţi prin revelaţia perfectă a scrierilor noutestamentare. De aceea, darurile superioare ale harului, credinţa, iubirea, speranţa erau mult mai importante şi mai de dorit decât darurile trecătoare ale facerii de minuni (1.Cor.13:8-13). La para-graful c) vom afla mai multe despre aceasta.

Folosirea corectă a darurilor harului

În 1.Corinteni 14 este vorba în definitiv ca şi în 1.Petru 4:10-11 despre folosirea corectă, spirituală a darurilor ha-rului. Principiul ne e dat de apostolul Petru: „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit“ (1.Pt.4:10). Apostol Pavel ne arată dimpotrivă transpu-nerea practică în viaţa unei biserici noutestamentare.

În 1.Corinteni 14:1-25 este vorba despre folosirea greşi-tă a vorbirii în limbi de către corintenii egoişti. Ca să se laude cu darurile lor, ei îşi exercitaseră în număr mai mare darul de vorbire în limbi păgâne. Aceste cuvântări ţinute parţial în dezordine erau totuşi ceva neînţeles pen-tru biserică dacă nu erau traduse. Apostolul îi dojeneşte că nu se edificau decât pe ei înşişi, fapt care era carnal şi greşit. În adunare trebuia totdeauna să fie edificată bise-rica, iar lucrul acesta se putea face numai printr-o vorbire înţeleasă (1.Cor.14:1-11).

Apostolul Pavel arată apoi că era absurd ca cineva să se roage în alte limbi pe care nu le înţelegea nici el însuşi, astfel încât mintea îi rămânea fără rod, şi care nu erau înţelese nici de biserică, ce nu putea spune „amin“ la rugăciune (1.Cor.14:10-17). Pavel se referă la el însuşi şi subliniază că în niciun caz n-ar vorbi în limbi în biserică, ci numai prin contribuţii înţelese, edificatoare. El le arată scopul voit de Dumnezeu al vorbirii în limbi (1.Cor. 14:21-22) şi dă apoi instrucţiuni importante pentru o desfăşurare ordonată şi edificatoare a întrunirilor într-o biserică, care sunt valabile şi azi în formă neschimbată (1.Cor.14:23-40).

b) Diferitele feluri de daruri ale harului

Biblia ne arată în 1.Corinteni 12:4 că există diferite feluri de daruri ale harului. Dorim să examinăm aici mai precis numeroasele daruri menţionate în 1.Corinteni 12 şi Romani 12 şi să le împărţim în trei feluri distincte în mod clar între ele.

1. Daruri de revelaţie
Dumnezeu a transmis încă de la început oamenilor Cu-vântul Său sfânt prin revelaţie. Această noţiune cheie (gr. apokalupsis = îndepărtarea unui înveliş, dezvăluire) de-notă comunicarea de către Dumnezeu a unor adevăruri spirituale, divine, care le sunt ascunse omului de la natu-ră, întrucât gândirea lui păcătoasă este întunecată (cf. 1.Cor.2: 6-15).

Prin darul profetic şi prin „cuvântul de cunoştinţă“ (1.Cor.12:8,10), Dumnezeu a dat noi revelaţii pentru tinerele biserici care încă nu aveau permanent lângă ele nici pe apostoli, nici Scrisorile lor şi de aceea aveau nevoie de orientare. Profeţii primeau revelaţii (1.Cor.14: 30), adică mesaje de la Dumnezeu, care îi îmbărbătau pe credincioşi şi le dădeau lămuriri despre modul cum să-şi trăiască viaţa de credinţă. Acest dar al harului, care era identic cu lucrarea profeţilor (cf. 1.Cor.12;10,28), com-pleta lucrarea apostolilor; pentru verificarea revelaţiilor li s-a dat darul deosebirii duhurilor, o capacitate de judecată supranaturală pentru a şti dacă mesajul unui profet venea de la Duhul lui Dumnezeu sau de la un alt duh (1.Cor. 12:20).

2. Daruri-semne
Pe lângă darurile de revelaţie, Dumnezeu a dat darul facerii de minuni, care avea menirea să adeverească me-sajul Noului Testament (cf. Evr.2:3-4). Dintre acestea fac parte de exemplu darul vindecărilor (1.Cor.12:9; Mc.16: 18; Fap. 19:11-12), adică capacitatea supranaturală de a-i vindeca pe oameni de boli. Tot aici se numără credinţa care face minuni (1.Cor.12:9) – nu credinţa generală care ne salvează şi pe care o are fiecare credincios, ci darul special al credinţei care mută munţi (1.Cor.13:2; Mt. 21:21).

Alte daruri-semne sunt darul de a face minuni (1.Cor.12: 10); un exemplu în acest sens ar fi orbirea vrăjitorului Elima în Fapte 13:8-11. Şi vorbirea în limbi, la care ne vom referi pe larg mai jos, se numără printre darurile-semne. Ea era capacitatea supranaturală de a vorbi în limbi străine pe care vorbitorul nu le stăpânea în mod na-tural. Ea era completată de darul traducerii sau inter-pretării limbilor (1.Cor.12:10; Mc.16:17). Dar şi darul scoaterii demonilor se numără printre darurile-semne.

3. Daruri de slujire
Pe lângă darurile de revelaţie şi darurile-semne ni se arată un alt fel de daruri ale harului. Acestea par mult mai puţin bătătoare la ochi şi mai puţin senzaţionale, sunt în schimb prezente practic în fiecare biserică biblică înce-pând cu perioada apostolilor: este vorba despre darurile de slujire pentru edificarea credincioşilor, aşa cum sunt denumite înainte de toate în Romani 12:6-8. Să caracteri-zăm pe scurt darurile care apar acolo:

* Profeţire: După părerea noastră, aici nu este vorba despre darul profetic de revelaţie. Profeţia (propheteia) survine în învăţătura apostolilor nu numai ca dar profetic special, ci şi ca un dar general, care îi e dat fiecărui cre-dincios (cf. 1.Cor.14:31; 1.Cor.11:4-5) şi îl face în stare să vorbească spre edificarea celorlalţi credincioşi („Cine proroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângâiere“ – 1.Cor.14:3).

Această profeţire generală nu era inspirată şi nu avea un caracter revelator; în ea puteau exista greşeli omeneşti, de aceea s-a dat şi indicaţia ca o asemenea vorbire edifica-toare să corespundă credinţei, precum şi instrucţiunea ca într-o asemenea vorbire edificatoare să se cerceteze totul şi să se păstreze ce este bun (1.Tes.5:20-21). Darul spe-cial de edificare al profeţirii este din punctul nostru de vedere un dar al predicării Cuvântului, în care Cuvântul Bibliei este aplicat într-un mod călăuzit de Duh la inimile şi situaţia credincioşilor individuali şi le arată ce-ar vrea Dumnezeu să le spună (cf. 1.Cor.14:3-4,24-25,31).

* Slujire diaconală: Acest dar de larg interes şi felurit diferenţiat (gr. diakonia) îl face în stare pe credincios să presteze diferite servicii, printre care acela de a-i ajuta pe săracii şi bolnavii din biserică (cf. Fap.6:3).

* Învăţătură: Acest dar îl face în stare pe servitorul lui Dumnezeu să recunoască legăturile sau corelaţiile şi linii-le de învăţătură din Scriptură şi să le transmită mai depar-te altora (cf. 1.Tim.1:8-11; 4:6-16; 2.Tim.2:15; 4:1-5). În- văţătura (gr. didaskalia) face parte dintre cele mai însem-nate daruri ale harului din Biserică; ea este deosebit de importantă pentru prezbiteri (cf. Ti.1:9; 1.Tim.3:2; 5:17).

* Îndemnare: Acesta pare să fie mai degrabă un dar de consiliere spirituală care este important atât la predicarea Cuvântului (cf. 2.Tim.4:2; 1.Tim.4:13; Ti.1:9), cât şi în lucrarea făcută în individ (cf. Fap.20:31). Îndemnarea (gr. paraklesis) conţine diferite aspecte. Cuvântul grec ar pu-tea fi redat foarte bine şi cu „îmbărbătare“; în funcţie de situaţie înseamnă „îndemn, înviorare, stimulare, imbold, mângâiere“. El înseamnă că noi aplicăm Cuvântul lui Dumnezeu la situaţia personală a individului aflat în nevoie. Îndemnul este ca şi profeţirea o lucrare pe care o pot face toţi credincioşii (cf. 1.Tes.5:11), dar există pen-tru aceasta şi o înzestrare spirituală specială.

* Dărnicie: Dărnicia este cu siguranţă foarte importantă în multe situaţii din Biserica mondială, chiar dacă în ţara noastră bogată [Germania] lucrul acesta nu este totdeauna aşa de evident. E vorba despre dăruirea sinceră, gene-roasă mai departe a bunurilor materiale către credincioşi nevoiaşi (care pot trăi şi în Africa sau Europa de Est!).

* Conducere: Aici este vorba despre darul conducerii spirituale, care e şi el de mare însemnătate în biserică. Lucrarea spirituală de pastorat în biserică este dificilă şi de mare responsabilitate; ea cere neapărat o capacitate spirituală; cu nişte „calităţi naturale de conducere“ nu se poate face nimic în Regatul [Împărăţia] lui Dumnezeu, ci doar să pricinuiască pagube, dacă sunt folosite în mod abuziv.

* Milostenie: Aici este cu siguranţă avut în vedere încă un dar din sfera consilierii spirituale – asistarea cu în-ţelegere a unor credincioşi care suferă.

Toate aceste daruri sunt indispensabile pentru o viaţă sănătoasă de biserică; ele rămân după voia lui Dumnezeu permanent eficiente în Biserică, spre deosebire de daru-rile de revelaţie şi darurile-semne. Enumerarea lor nu este completă; în 1.Corinteni 12:28 mai sunt amintite darul întrajutorărilor şi al conducerii. Ele joacă doar un rol subordonat în învăţătura mişcării penticostalo-caris-matice.

c) Încetarea anumitor daruri ale harului

Învăţătura apostolilor ne arată nu numai ce daruri ale harului a dat Dumnezeu în Biserica Primară, ci ne explică şi faptul că El a vrut să dea anumite daruri din capul locului limitate în timp, şi anume numai pentru perioada de „copilărie timpurie“ a Bisericii, timpul de vârstă minoră, cum ne arată apostolul Pavel în 1.Corinteni 13: 11 în mod simbolic. De îndată ce a trecut vârsta minoră şi a venit ce este „desăvârşit“, fapt care corespunde stării mature, darurile de revelaţie ale profeţirii şi ale „cuvân-tului de cunoştinţă“ vor fi retrase (1.Cor.13:8-9).

Această învăţătură despre limitarea temporară şi despre încetarea anumitor daruri ale harului după perioada apos-tolică (teologii o numesc şi „cesaţionism“) a fost confir-mată mai întâi în Biserica post-apostolică. După aceea au existat totuşi în această privinţă diferite concepţii, şi chiar şi unii comentatori biblici conservatori au înţeles 1.Co-rinteni 13 în sensul că toate vor rămâne până la răpirea şi desăvârşirea Bisericii. Totuşi, această concepţie nu este corectă potrivit celor spuse în 1.Corinteni 13:8-13, aşa cum vom vedea.

Învăţătura din 1.Corinteni 13 despre încetarea unor daruri

Această afirmaţie extrem de importantă pentru întrebarea noastră e pur şi simplu dată la o parte de penticostali şi carismatici. Ei presupun că „ce este desăvârşit“ despre care e vorba în v. 9 este desăvârşirea Bisericii în glorie, Răpirea şi unirea cu Cristos. Dar prin aceasta este peri-clitat sensul întregii argumentaţii a apostolului. Atunci vor înceta nu numai darurile speciale ale harului men-ţionate, ci şi toate celelalte, căci Biserica intră într-o stare complet nouă. Aceasta ar însemna în acelaşi timp că Biserica ar trebui să rămână după planul lui Dumnezeu în stadiul de vârstă minoră în toate secolele existenţei ei pământeşti.

Cel mai important argument contra acestei concepţii se află totuşi în v. 13. Acolo se spune foarte limpede că încă rămân credinţa, iubirea şi speranţa atunci când profeţirea, limbile şi cunoştinţa vor fi înlăturate. Şi este imposibil ca aceasta să se refere la Răpirea Bisericii. Dacă „ce este desăvârşit“ ar fi Răpirea, atunci am avea încă în glorie nevoie de credinţă şi speranţă ca daruri ale harului.

Dar Biblia ne adevereşte foarte clar că avem nevoie de credinţă numai cât timp nu-L vedem pe Domnul faţă în faţă (cf. 1.Pt.1:8; 2.Cor.5:7). Credinţa înseamnă că ne în-credem în Dumnezeu, care pentru noi este încă invizibil. Când vom fi desăvârşiţi la Domnul, atunci nu vom mai avea nevoie de credinţă – căci am trecut de la credinţă la vedere!

Acelaşi lucru este valabil şi în cazul speranţei. Speranţa noastră este tocmai Răpirea şi transformarea noastră după chipul lui Cristos. Avem nevoie de speranţă doar cât sun-tem aici pe pământ, aşa cum ne confirmă limpede Ro-mani 8: 23-25. În glorie ni se împlineşte speranţa, iar în prezenţa lui Cristos nu vom mai avea nevoie nici de credinţă, nici de speranţă. Numai iubirea va rămâne etern.

În felul acesta se spune de fapt foarte clar că „ce este de-săvârşit“ (gr. to teleion, ceea ce este încheiat, îndeplinit, complet, ceea ce corespunde stării mature) din 1.Corin-teni 13:9 are loc atunci când Biserica este încă pe pă-mânt. Întrucât profeţirea şi vorbirea de cunoştinţă nu fac posibilă decât parţial cunoştinţa, este evident că ce e de-săvârşit sau complet se referă la revelarea şi cunoaşterea deplină a sfaturilor lui Dumnezeu cu Biserica.

„Ce este desăvârşit“ se referă cu alte cuvinte la scrierile încheiate ale Noului Testament, care înlesnesc Bisericii o cunoaştere clară a lui Dumnezeu şi a misiunii ei pe pământ.

În epoca apostolică timpurie, Biserica avea doar frag-mentar scrierile Noului Testament. Pe timpul redactării scrisorii 1.Corinteni, corintenii puteau să fi avut în mână numai una-două Scrisori apostolice şi poate o Evanghe-lie. De aceea, darul de profeţire şi de cunoştinţă le era încă necesar ca să se lămurească asupra voii lui Dumne-zeu, întrucât apostolii nu puteau fi cu ei decât un timp limitat.

Dar, după încheierea scrierilor Noului Testament, Bise-rica a avut în mâini o revelaţie perfectă şi completă a sfaturilor lui Dumnezeu. În felul acesta, ea a devenit ma-joră şi responsabilă de a păzi şi a pune în aplicare această voie a lui Dumnezeu, învăţătura sănătoasă a apostolilor. În felul acesta, darurile limitate de revelaţie din perioada iniţială au devenit nenecesare, ca şi darurile-semn înso-ţitoare. Dumnezeu le-a înlăturat pe amândouă, ca să dea Bisericii un fundament al credinţei clar conturat şi unitar pe tot pământul.

Ce este desăvârşit şi ce e provizoriu. O scurtă exegeză a lui 1.Corinteni 13:8-10

Dorim acum să demonstrăm amănunţit nişte lucruri pe care doar le-am schiţat pe scurt şi de aceea să explicăm încă o dată mai exact v. 8-13. La începutul lui 1.Corinteni 13, apostolul Pavel arată că daruri ale harului atât de râvnite de corinteni din cauza eficienţei lor publice sunt nimic fără iubirea de tip agape, pe care o defineşte atât de impresionant şi de neasemuit. Corintenilor le lipsea tocmai această iubire, şi ei supraestimau puternic valoa-rea darurilor senzaţionale.

În următorul paragraf, apostolul îşi continuă argumen-tarea. Daruri speciale ale harului râvnite atât de carnal de către corinteni au fost date potrivit intenţiei lui Dum-nezeu doar temporar Bisericii, în timp ce „darurile nespus mai bune“, credinţa, speranţa şi mai ales iubirea sunt date Bisericii în mod durabil (v. 13).

„Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte, dar când va veni ce este desăvârşit, acest ,în parte‘ se va sfârşi“ (1.Cor. 13:8-10).

Pavel arată în versetul 8 că darul profeţirii (gr. prophe-teia) pe care l-a menţionat în 12:10,29 nu a fost dat pen-tru durata Bisericii, ci va fi înlăturat la un moment dat în viitor, când va crede Dumnezeu de cuviinţă (cuvântul grec katargeo poate însemna: „a anula, a desfiinţa, a su-prima, a distruge, a înlătura“). Dumnezeu Însuşi îl va su-prima, în timp ce credinţa, speranţa şi iubirea rămân – deci el este mai puţin important ca aceste daruri excelente sau nespus mai bune, aşa argumentează apostolul.

Şi darul vorbirii în limbi (glossai = limbi, dialecte), des-pre a cărui folosire abuzivă este silit Pavel să spună câte ceva în cap. 14, va înceta (pauo). Aici e folosit un alt cuvânt decât la profeţie. Darul vorbirii în limbi era un dar miraculos, care se adresa evreilor necredincioşi, cum arată 14:21-22. El a încetat treptat după ce şi-a îndeplinit scopul, fapt provocat desigur de Dumnezeu, care dă şi desfiinţează toate darurile în mod suveran.

Şi darul de cunoştinţă va fi suprimat cândva de Dumne-zeu. Foarte mulţi credincioşi înţeleg greşit această afir-maţie. Prin acest dar de cunoştinţă nu poate fi avută în vedere cunoştinţa spirituală generală, căci această cu-noaştere a lui Dumnezeu şi a voii Sale nu va înceta nicio-dată; ba dimpotrivă, când Biserica va fi unită cu Cristos în glorie (şi, aşa cum spun mulţi comentatori, la aceasta se referă „desăvârşit“ din v. 10), ea se va dezvolta în mod deplin.

Aici (ca şi în v. 2) este avut în vedere darul de revelaţie menţionat în 12:8, „cuvântul de cunoştinţă“ (sau „vorbire despre cunoştinţă“), care a fost dat Bisericii Primare pentru a-i transmite orientare în privinţa planului lui Dumnezeu cu Biserica şi în privinţa voii Sale pentru viaţa ei. Această vorbire despre cunoştinţă este legată strâns de profeţie prin acelaşi verb „a desfiinţa“; ambele sunt daruri de revelaţie care s-au completat în mod evident unul pe altul şi care nu mai erau necesare de îndată ce va fi venit „ce este desăvârşit“.

În versetul 9 se dovedeşte de ce au fost suprimate ambe-le daruri de revelaţie de către Dumnezeu. Credincioşii practicau aceste daruri pe timpul epistolei 1.Corinteni şi primeau prin ea profeţii şi cunoştinţe, dar acestea aveau un defect. Ele nu dădeau credincioşilor o imagine clară de ansamblu a planului lui Dumnezeu pentru Biserică, ci doar fragmente (sau părţi; gr. ek merous = parţial, fragmentar).

Am putea compara calitatea informaţiei date de ele cu un puzzle la care sunt disponibile doar 500 de piese din cele 1000 necesare; dacă încerci să le asamblezi, vor rezulta doar impresii parţiale, suprafeţe mici din imagine, dar nu se poate desluşi imaginea de ansamblu. Acest caracter fragmentar al acestor daruri este dat ca motiv pentru care nu trebuiau să rămână în Biserică, ci să fie suprimate. Ele sunt inferioare şi mai puţin valoroase decât „ce este desăvârşit“ care trebuia dat Bisericii.

În versetul 10 se spune acum când va suprima Dum-nezeu aceste daruri fragmentare de revelaţie: când a venit „ce este desăvârşit“ (gr. to teleion). Cuvântul grec teleion (din telos = sfârşit, capăt, ţel) denotă ceva care a ajuns la ţelul dezvoltării sale; în funcţie de context poate însemna „ce este perfecţionat/îndeplinit“ (în sensul unei perfecţiuni maxime) sau „ce este complet“ (în sensul că nu-i mai lipseşte nimic) sau „ce este matur“ (în sensul dezvoltării încheiate, a stadiului de adult).

Dacă ţinem seama de versetul anterior, „ce este desăvâr-şit“ se referă cel mai curând la cunoaşterea voii lui Dum-nezeu pentru Biserică, care pot fi comunicate numai parţial, fragmentar prin darurile de profeţie. V. 9 arată că aceste daruri nu erau perfecte şi nu puteau produce o desăvârşire în cunoaştere. Pornind de la noţiunea „în par-te“, „parţial“ din v. 9, este evident în orice caz pentru teleion şi înţelesul „ce este complet“, adică revelaţia completă şi perfectă a voii lui Dumnezeu pentru Biserică.

În acest sens e logic să pornim de la faptul că prin „ce este desăvârşit“ se are în vedere revelaţia completă, încheiată şi realizată a voii şi învăţăturilor Domnului în Sfintele Scripturi ale Noului Testament.

Apostolul Pavel arată în acest paragraf că darurile de revelaţie ale profeţiei şi vorbirii despre cunoştinţă nu ar putea da o imagine completă şi clară a planului şi voii lui Dumnezeu pentru Biserică (cf. v. 12: „ca într-o oglindă“, „în chip întunecos“). Faţă de ele, revelaţia lui Dumnezeu în învăţătura şi scrierile apostolilor este mai înaltă şi mai clară; numai ea putea aduce Bisericii o instruire şi călăuzire perfectă.

Această înţelegere a v. 10 este după părerea mea cea mai logică, mai clară şi mai în concordanţă cu restul afir-maţiilor din Scriptură. Interpretarea tradiţională a aplicat „ce este desăvârşit“ la starea de perfecţiune a Bisericii, când va fi răpită şi va fi pentru totdeauna cu Domnul în gloria cerească. Această interpretare are anumite argu-mente în favoarea sa, ea pare de exemplu să fie sprijinită prin unele afirmaţii din v. 12 care se pot raporta bine la starea de perfecţiune a Bisericii. De asemenea, într-un sens general este foarte corect să spunem că toată cunoş-tinţa noastră e o „cârpăceală“, cum a tradus Luther.

Cu toate acestea, există motive bune ca să considerăm această interpretare necorespunzătoare pentru acest pasaj şi s-o respingem. Mai întâi, ea ar însemna că Biserica, după planul lui Dumnezeu, ar trebui să rămână tot timpul petrecut pe pământ într-o stare de imaturitate, căci în v. 11 darurile profeţiei şi vorbirii despre cunoştinţă sunt puse clar în legătură cu starea de imaturitate a Bisericii. Aceasta ar fi însă în contradicţie cu alte afirmaţii ale Scripturii, potrivit cărora scopul lui Dumnezeu este ca Biserica să devină majoră, adultă şi matură încă aici pe pământ (cf. printre altele Ef.4:13-14: „bărbat adult“, „să nu mai fim imaturi [minori]“; Col.1:28: „perfecţi/desă-vârşiţi [sau adulţi, maturi, gr. teleios] în Cristos Isus“; Evr.5:12-14).

Un motiv important contra interpretării că este vorba despre starea de desăvârşire cerească a Bisericii se află în afirmaţia din v. 13, şi anume că în momentul în care sunt înlăturate darurile de profeţie mai rămân încă în Biserică credinţa, speranţa şi iubirea. Poate să se refere aceasta la gloria cerească? Am constatat deja mai sus că Biserica glorificată în cer nu mai are nevoie nici de credinţă, nici de speranţă.

Concluzia logică este că profeţia şi vorbirea despre cunoştinţă vor fi fost înlăturate deja de Dumnezeu înainte de răpirea Bisericii, într-o perioadă în care ea are nevoie pe lângă iubire (care rămâne în eternitate) şi de credinţă şi speranţă. În felul acesta însă, singura interpretare logi-că a „ce este desăvârşit“ din v. 10 e că ea se referă la revelaţia perfectă a Sfintei Scripturi a Noului Testament. Am văzut deja mai sus că aceasta este în concordanţă şi cu alte afirmaţii din Scriptură, care definesc Scriptura ca fiind revelaţia perfectă şi complet suficientă a lui Dum-nezeu pentru Biserică.

De la vârsta minoră la majorat, de la enigmă la claritate. O scurtă explicare a pasajului din 1.Corinteni 13:11-13

Este de asemenea logic ca Biserica să fie declarată în întregul ei majoră, adultă de îndată ce i s-a transmis în-treaga voie a lui Dumnezeu în forma scrierilor apostolice ale Noului Testament. Un învăţăcel (sau discipol) nu este responsabil până ce nu a fost complet instruit în domeniul său de activitate.

Starea de imaturitate are ceva de-a face cu înţelegere şi cunoaştere deficitară. În acest sens, Biserica Primară era încă minoră, pentru că-i lipsea cunoştinţa voii depline a lui Dumnezeu. De îndată însă ce i s-a transmis învăţătura apostolică completă, ea este acum responsabilă să trăias-că potrivit acestei lumini. Ea a ajuns la stadiul de maturi-tate, de majorat.

„Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte de-plin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin“ (1.Cor. 13:11-12).

În sensul celor spuse mai sus este şi foarte firesc ca apostolul să folosească în versetul 11 imaginea băiatului minor sau imatur (gr. nepios) care nu posedă încă o cu- noaştere deplină în ce priveşte viaţa şi acţiunea sa; el e încă necopt la minte, şi gândirea lui corespunde acestui stadiu de lipsă de maturitate. Prin această imagine prelua-tă din viaţa cotidiană, vorbirea profetică şi vorbirea des-pre cunoştinţă sunt caracterizate încă o dată ca în v. 9 drept ceva nedesăvârşit şi după voia lui Dumnezeu doar temporar.

O asemenea caracterizare nu ar avea sens dacă aceste daruri aveau să fie înlăturate de abia după 2.000 de ani de istorie a Bisericii la Răpire. Îndemnul din tot capitolul devine cel mai clar atunci când înlăturarea darurilor s-ar face încă în timpul vieţii corintenilor, şi anume spre sfâr-şitul epocii apostolice.

În versetul 12, apostolul caracterizează încă o dată limi-tarea profeţiei şi darului de cunoştinţă prin câteva compa-raţii plastice. Putem înţelege corect ceea ce vrea să spună acest verset numai dacă îl încadrăm în contextul general al argumentării din tot pasajul şi ţinem seama de faptul că Pavel foloseşte aici figuri de stil.

Apostolul numeşte şi în acest verset cunoaşterea care era transmisă prin darurile profetice orale şi prin vorbirea despre cunoştinţă ca fiind ceva nedesăvârşit şi într-un anumit sens deficitar şi deci provizoriu. În epoca depen-denţei de tutelă sau a vârstei minore, în care aceste daruri încă erau operative, cunoaşterea transmisă de ele încă nu era complet limpede (oglinzile din antichitate erau nişte discuri subţiri de metal lustruit, care puteau reda mult mai puţin fidel realitatea decât oglinzile noastre de azi). Pavel denumeşte această cunoaştere limitată ca „în chip întunecos“.

În profeţie, viziunile şi visele joacă un rol esenţial, şi acestea sunt redate adesea în imagini, care nu au în sine un înţeles complet clar şi au nevoie de o interpretare su-plimentară. Poate că putem ilustra cel mai bine acest caracter nelămurit sau neclar al darului profetic printr-un exemplu: viziunea apostolului Petru, prin care Dumnezeu l-a pregătit pentru vizita trimisului din partea lui Corne-liu.

Petru vede un cearşaf cu tot felul de animale necurate şi aude invitaţia: „Petre, scoală-te, taie şi mănâncă“ (Fap. 10:13). Această viziune era menită să-i arate lui Petru că popoarele păgâne dispreţuite de el nu mai trebuiau acum să fie evitate, dar acest mesaj i-a fost transmis într-o formă neclară, enigmatică. Citim în v. 17: „Pe când Pe-tru nu ştia ce să creadă despre înţelesul vedeniei, pe care o avusese…“ Regăsim tot mereu la profeţi viziuni şi mesaje enigmatice asemănătoare, cum ar fi migdalul din Ieremia 1:11 sau cei doi măslini din Zaharia (4:3).

Faţă de acestea, revelaţia existentă în scrierile apostolice este clară şi lămurită. În epistolele apostolului Pavel gă-sim secretul Bisericii, şi anume un Corp compus din evrei şi neevrei sau păgâni, iar oferta gratuită a salvării adresată popoarelor păgâne este expusă pe înţeles, astfel încât nu rămâne nicio enigmă, nicio nelămurire. În scri-sorile apostolice, Dumnezeu Şi-a expus planul cu Biseri-ca în mod clar şi inteligibil, astfel încât Biserica să poată ajunge la o cunoaştere limpede şi clară.

Această cunoaştere clară este redată de Pavel printr-o expresie plastică: „faţă în faţă“. Aceasta înseamnă: în învăţătura apostolică clară, Dumnezeu ni Se face cunos-cut într-un mod atât de limpede şi de fără dubii, de parcă S-ar afla faţă în faţă cu noi. Şi astăzi, în epoca comu-nicării electronice la distanţe mari, alegem convorbirea particulară „faţă în faţă“ dacă vrem să fim siguri că înţe-legem ce vrea să spună celălalt şi dacă avem de vorbit despre lucruri dificile. În scrierile Noului Testament, Dumnezeu vorbeşte cu noi în acest mod nemijlocit şi lim-pede.

Aici ne poate ajuta un pasaj important din Vechiul Tes-tament care se ocupă de exact aceeaşi temă ca a noastră din acest capitol şi care foloseşte aproape aceeaşi vorbire figurativă, aşa că poate Pavel face aluzie chiar la ea. Găsim acest pasaj în Numeri 12:6-8:

„Şi a zis: Ascultaţi bine ce vă spun! Când va fi printre voi un proroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis. Nu tot aşa este însă cu robul Meu Moise. El este credincios în toată casa Mea. Eu îi vorbesc gură către gură, Mă descopăr lui nu prin lucruri grele de înţeles, ci el vede chipul Domnului. Cum de nu v-aţi temut deci să vorbiţi împotriva robului Meu, împotriva lui Moise?“

Maria [Miriam] şi Aaron se ridicaseră împotriva lui şi voiau să fie puşi pe aceeaşi treaptă cu el, invocând faptul că şi ei primiseră revelaţii profetice: „Oare numai prin Moise vorbeşte Domnul? Nu vorbeşte oare şi prin noi?“ Atunci Domnul le răspunde şi îi mustră, evidenţiind pozi-ţia unică, specială a lui Moise printre toţi profeţii. Reve-laţia profetică avea loc de regulă prin viziuni şi vise, care erau nelămurite, enigmatice. Moise, dimpotrivă, a primit Cuvântul limpede al Domnului, aşa cum l-a şi scris în scrierile sfinte.

Dumnezeu caracterizează acum această revelaţie clară cu aceleaşi noţiuni ca în 1.Corinteni 13:12: Dumnezeu vor-beşte cu Moise „faţă în faţă“, nu în mod enigmatic, nelă-murit (cf. şi Ex.33:11; Dt.5:4). Faptul că această expresie este folosită aici în sens figurat pentru o revelaţie clară, perfectă, rezultă din numeroasele pasaje biblice care adeveresc că niciun om nu-L poate vedea pe Dumnezeu faţă în faţă în sensul propriu al Cuvântului (cf. Ex.33:20; Io.1:18).

Prin urmare, apostolul Pavel scoate în evidenţă încă o dată superioritatea revelaţiei apostolice în scrieri faţă de darurile profetice când scrie: „Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin [gr. epignosomai], aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin [gr. epignosomai]“.

Darul profetic, ca şi vorbirea de cunoştinţă, înlesnea numai o cunoaştere fragmentară, incompletă a întregului. Dimpotrivă, revelaţia apostolică exprimată în scrierile lor sfinte face posibilă o cunoaştere clară, perfectă, la fel de clar şi de perfect cum ne cunoaşte şi Dumnezeu.

Desigur că cunoaşterea pe care o avem despre Dumnezeu este limitată în sensul că astăzi nu cunoaştem perfect prin Biblie tot ce ţine de fiinţa şi sfaturile lui Dumnezeu, dar ceea ce ne-a comunicat Dumnezeu în Cuvântul Său ne dă posibilitatea să-L cunoaştem clar şi serios, de parcă S-ar afla personal în faţa noastră.

Într-un sens, fără îndoială că cunoaşterea noastră va fi perfectă de abia când Îl vom vedea pe Dumnezeu în glo-rie. Dar, în alt sens, Cuvântul lui Dumnezeu ne înlesneşte o cunoaştere solidă, pe care ne putem bizui întru totul, privind lucruri pe care ni le-a făcut Dumnezeu de cu-noscut (cf. şi 1.Cor.2:10-16). Faptul că Dumnezeu este milostiv, îndurător îl ştiu din Cuvântul Său într-un mod atât de sigur şi de demn de încredere de parcă L-aş vedea deja.

De aceea, în acest verset găsim încă o dată o reprezentare impresionantă a siguranţei şi temeiniciei Cuvântului lui Dumnezeu care ne înlesneşte o orientare clară, o cu- noaştere limpede şi de aceea este cu mult superioară darurilor de revelaţie provizorii din perioada de început a Bisericii, astfel încât acestea n-au mai fost necesare cu adevărat de îndată ce exista această revelaţie a Bisericii în forma Noului Testament.

Înţeles în felul acesta, acest pasaj explică în mod vădit ceea ce s-a adeverit în istoria Bisericii, şi anume că daru-rile de revelaţie şi de semne miraculoase din epoca apos-tolică n-au mai reapărut niciodată printre adevăraţii cre- dincioşi şi adunări biblice.

Acolo unde s-a mai auzit despre asemenea lucruri în isto-ria Bisericii a fost vorba fără excepţie despre falsificări înşelătoare ale acestor daruri biblice care au apărut în mişcări profetice false, cum ar fi montanismul şi erezii demonice de la periferia creştinismului.

„Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea“ (1.Cor.13:13).

Versetul final din acest pasaj reia încă o dată argumentul introductiv al superiorităţii iubirii de tip agape faţă de toate celelalte daruri ale harului. Totodată, afirmaţia con-firmă că credinţa şi speranţa rămân încă la Biserică, în timp ce profeţia şi vorbirea de cunoştinţă sunt înlăturate deja. Aceasta este explicaţia dată de noi versetului 10.

Ceea ce este desăvârşit e revelaţia Scripturii Noului Tes-tament, care ne dă o cunoaştere solidă, demnă de încre-dere şi face nenecesare profeţii suplimentare. În epoca finală a istoriei putem să ne ţinem de Cuvântul profetic complet demn de încredere al Scripturii şi să nu căutăm noi mesaje profetice.

3. Darul profeţiei în lumina Bibliei

După această privire de ansamblu asupra lui 1.Corinteni 12–14 să ne ocupăm acum ceva mai îndeaproape de darul profeţiei. Să ne reamintim: profeţia înseamnă vorbirea despre Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu (cf. Ier.1:9; 2.Sam.23:3). Un profet este în Biblie – în Vechiul Testa-ment, ca şi în Noul Testament – un purtător de cuvânt al lui Dumnezeu chemat şi sfinţit de El, un bărbat pe care Dumnezeu l-a ales, l-a pregătit şi l-a înzestrat în prealabil pentru a transmite fidel şi exact poporului lui Dumnezeu Cuvântul Său inspirat de Duhul Sfânt (cf. 2.Pt.1:19-21).

a) Darul profetic în Biserica apostolică

Credincioşii din bisericile apostolice aveau nevoie la început de cunoaştere şi de claritate privind planul lui Dumnezeu şi de voia Lui pentru ei personal. Această cunoaştere a fost la început inevitabil limitată. Apostolii şi evangheliştii, care au fondat noile biserici, după un anumit timp de învăţătură dată acestor adunări aveau misiunea de a pleca mai departe pentru a aduce şi altora lumina evangheliei. Tinerele adunări aveau de aceea nevoie de instrucţiuni şi îndrumări suplimentare, care în această situaţie trebuiau să vină prin revelaţie.

Ani lungi, primele adunări nu au avut la dispoziţie sau doar parţial învăţătura apostolică matură în forma episto-lelor noutestamentare. Cele mai importante epistole din Noul Testament au fost scrise cam la vreo 20-25 de ani de la începerea răspândirii evangheliei printre neevrei. Pe timpul redactării epistolei 1.Corinteni, credincioşii aveau poate la dispoziţie o Evanghelie şi două sau trei Epistole ale Noului Testament. Prin urmare, revelaţii importante ale lui Dumnezeu, cum ar fi Epistola către Efeseni sau către Coloseni, nu erau încă redactate.

Cei mai importanţi purtători ai darurilor de revelaţie erau fără îndoială apostolii, cărora Dumnezeu le încredinţase sarcina răspândirii evangheliei, dar şi a învăţăturii inspi-rate pentru Biserica nou înfiinţată. Ei, printre care în prin-cipal apostolul Pavel, aveau misiunea de a pune funda-mentul trainic al Bisericii (cf. Ef.2:20), şi anume învă- ţătura apostolică scrisă în epistolele noutestamentare.
Putem porni de la faptul că apostolii, pentru îndeplinirea sarcinii lor speciale, au fost înzestraţi cu toate darurile spirituale noutestamentare, adică erau profeţi, şi în plus aveau darurile de tip semn şi cele de edificare.

În sprijinul şi completarea lucrării făcute de apostoli au fost chemaţi profeţii noutestamentari, care pe lângă apos-toli au primit şi ei daruri de revelaţie (profeţie, „cuvântul de cunoştinţă“). Profeţii aveau misiunea de a transmite credincioşilor mesajele inspirate de Dumnezeu ca să le facă cunoscut învăţătura, îmbărbătarea şi îndemnarea pentru viaţa lor de creştini.

Mesajele acestor profeţi au fost socotite ca „revelaţii“ (gr. apokalupsis, îndepărtarea unui înveliş sau acoperitori) (1.Cor.14:30). Aşa cum reiese din alte pasaje, aceasta înseamnă că ei au fost inspiraţi de Dumnezeu şi înzestraţi cu adevăr şi autoritate divină, asemenea profeţilor din epoca Vechiului Testament. Dumnezeu dezvăluie în pro-feţii ceea ce este ascuns, gândurile Sale, şi-Şi pune cuvin-tele în gura profeţilor (cf. Mt.11:25; 16:17; Io.2:11; 14: 21; 17:6; Fap. 26:16; Rom.1:17; 16:26; 1.Cor.2:10; 2.Cor.12:1; Ef.1:17; 3:3,5; 1.Tim.3:16; Ti.1:3; 1.Pt.1:12; Ap.1:1).

Numai Dumnezeu poate da revelaţii; ele sunt inspirate de El. Asemenea revelaţii nu au fost date fiecărui credincios, ci numai unor unelte alese, chemate special în acest scop şi sfinţite, şi anume profeţilor noutestamentari, a căror sarcină era comparabilă în întregime cu cea a profeţilor vechitestamentari.

La fel ca aceştia, profeţii noutestamentari au primit în primul rând viziuni, au avut vise sau mesaje vocale (cf. Num.12:6: „Şi a zis: Ascultaţi bine ce vă spun! Când va fi printre voi un proroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis“, ca şi exemplul lui Agab din Fap.21:10-11).

În Biserica noutestamentară doar bărbaţii puteau îndepli-ni o lucrare profetică, în timp ce în Vechiul Testament au existat în mod excepţional şi profetese. În toate pasajele din epistolele care conţin învăţătură, profeţii, ca şi apos-tolii, sunt în mod clar bărbaţi (cf. în special 1.Cor.12:28-29; 14:29–32:37; Ef.2:20; 3:5; 4:11; Ap.18:20); în 1.Co-rinteni 14, lucrul acesta reiese deosebit de clar prin adre-sarea „fraţilor“ şi prin porunca concomitentă dată feme-ilor de a tăcea.

În cartea Faptelor a existat un profet, Agab (Fap.21: 10-11), care a primit revelaţii divine, dar fiicele lui Filip, menţionate în acelaşi pasaj (Fap.21:9) nu sunt numite „profetese“, ci ele profeţeau în sensul darului general de edificare, care le stă la dispoziţie şi femeilor în cadrul potrivit lor (1.Cor.14:3; 1.Cor.11:5). O lucrare profetică exercitată de „profetese“ în Biserică ar fi însă contrazisă şi de afirmaţii precum 1.Timotei 2:11-14 şi 1.Corinteni 14:34.

Dacă facem abstracţie de profetesa Ana, a cărei lucrare ţinea de epoca Legii şi care este menţionată în Luca 2:36, nu mai avem în Noul Testament decât o avertizare pri-vind înşelătoarea Izabela, care îşi zice „profetesă“ (Ap.2: 20). Lucrul acesta este important, deoarece în cele mai multe mişcări înşelătoare din timpul sfârşitului, printre care şi mişcarea penticostalo-carismatică, profetesele joa că un rol important.

b) Încetarea darului profetic şi avertizarea privind profeţii falşii din timpul sfârşitului

Dacă studiem cu atenţie Noul Testament, găsim indicii clare că darul profeţiei în Biserică a fost limitat în mod conştient de Dumnezeu la epoca apostolilor. Să recapi-tulăm aici încă o dată diferitele dovezi:

1. Avertizarea din Apocalipsa 22: vorbirea revelatorie dată de Dumnezeu s-a sfârşit odată cu încheierea Noului Testament

Cartea Apocalipsei este în mod vădit încununarea logică a Sfintei Scripturi; cu siguranţă că ea este şi ultima carte scrisă. (Apostolul Ioan era exilat pe Insula Patmos în tim-pul redactării acestei scrisori, unde poate că a şi murit, în timp ce în 2. şi 3.Ioan lasă să se înţeleagă că încă poate călători.) În cartea Apocalipsei sunt adunate şi finalizate toate liniile care au fost începute în cartea începuturilor (Geneza) – creaţia, Căderea în păcat şi salvarea.

De aceea, este de cea mai mare importanţă că la încheie-rea revelaţiei noutestamentare se află o avertizare clară care interzice orice adăugare de „revelaţii“ suplimentare. Cu aceasta, Duhul lui Dumnezeu ne arată foarte clar că revelaţia lui Dumnezeu pentru Biserică exprimată în Cu-vânt s-a încheiat cu această carte:

„Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumne-zeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta“ (Ap.22:18-19).

Cartea Apocalipsei conţine, aşa cum arată limpede acest pasaj, ultimele profeţii autorizate de Dumnezeu. Dacă o persoană apare acum şi afirmă că şi ea a primit cuvinte profetice „de la Dumnezeu“, pe care credincioşii ar trebui să le accepte, ea se află sub judecata lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi, Iniţiatorul oricărei profeţii autenticce, nu adaugă nimic acestei cărţi, şi nici oamenii n-ar trebui să adauge nimic, altminteri vor fi judecaţi ca profeţi falşi care îi induc în eroare pe alţii.

Mai trebuie să observăm că după încheierea dispensaţiei Bisericii prin Răpire nu va exista iarăşi în niciun caz o nouă vorbire profetică adresată poporului Israel, fapt ară-tat de afirmaţii precum Fapte 2:17 sau Apocalipsa 11:3.

2. Scriptura avertizează cu privire la profeţii falşi în epoca post-apostolică

Dacă darul profeţiei ar fi fost destinat a fi o sursă esen-ţială de revelaţie divină pentru întreaga epocă a Bisericii, atunci apostolii ar fi arătat spre acest ajutor important pentru orientarea spirituală. Dimpotrivă, sarcina profe-ţilor este în aşa fel descrisă în Efeseni 2:20, că ei împre-ună cu apostolii au pus temelia, fundamentul Bisericii – şi anume Sfintele Scripturi inspirate ale Noului Testa-ment. Acest fundament a fost pus odată pentru totdeauna la începutul construcţiei şi nu mai trebuie reînnoit mereu.

Semnificativ este aici şi pasajul din Fapte 20: Când apostolul Pavel dezvăluie profetic decăderea şi înşelarea din Biserică după dispariţia apostolilor, ar fi fost logic să-i îndrepte pe credincioşi pentru orientarea lor spre vii-torii apostoli şi profeţi autenticci care aveau să vină după el şi pe care ei să-i urmeze. Dimpotrivă, el arată că mijlo-cul ales de Dumnezeu pentru ocrotirea şi orientarea lor viitoare este numai Sfânta Scriptură:

„Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său, care vă poate zidi sufleteşte şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfin- ţiţi“ (Fap.20:32).

În mod asemănător, apostolul Petru face referire numai la cuvântul profetic absolut sigur al Sfintei Scripturi ca orientare a credincioşilor până la revenirea Domnului (2.Pt.1:19-21). De asemenea, el nu ne spune ceea ce ne-ar fi spus altminteri cu siguranţă că după apostolii din pri-mul secol alţi apostoli şi profeţi vor înzestra Biserica cu alte revelaţii. Acelaşi lucru îl găsim în 2.Timotei 3:13-17: După anunţarea unor înşelări viitoare urmează doar referirea la Sfânta Scriptură complet suficientă.

Acelaşi model îl găsim şi în 1.Timotei 4:1-16, ca şi în avertizările referitoare la înşelarea din timpul sfârşitului aflate în 2.Petru şi Iuda: pretutindeni, singurul îndreptar al credincioşilor este numit cuvântul Scripturii (în epis-tola lui Iuda v. 3 şi 20, „credinţa“, adică adevărurile in-spirate ale credinţei transmise în Scriptură). Nu găsim nicăieri indiciul sau sugestia că în vremea sfârşitului vor exista profeţi sau apostoli autentici, deşi acest indiciu ar fi fost foarte important dacă Bisericii i-ar mai sta la dis-poziţie această sursă de edificare.

3. Scriptura adevereşte că ea este singura sursă de revelaţie pentru credincioşi

O altă mărturie importantă sunt afirmaţiile în care Biblia însăşi, revelaţia inspirată, încheiată a lui Dumnezeu, este numită ca singură sursă complet suficientă de învăţătură şi edificare. În felul acesta e clar combătută de Biblie aşa-zisa necesitate a unor noi mesaje profetice pentru orien-tarea credincioşilor în vremea sfârşitului, aşa cum afirmă adepţii mişcării penticostalo-carismatice.

„Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii, şi se vor amăgi şi pe ei înşişi. Tu să rămâi în lucrurile, pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat: din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţe-lepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Cristos Isus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desă-vârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună“ (2.Tim. 3:13-17).

Având în vedere înşelarea care avansează, credincioşii nu sunt îndreptaţi spre vreun nou profet sau apostol, ci spre Sfintele Scripturi inspirate. Despre ele se spune limpede că au puterea de a-l pregăti în întregime pe omul lui Dumnezeu şi de a-l înzestra complet – şi deci nu mai există nicio nevoie de o slujbă profetică şi apostolică per-manentă, de când au fost încheiate Sfintele Scripturi. La fel adevereşte şi apostolul Petru:

„Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care strălu-ceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre. Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nicio prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt… În norod s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoa-re…“ (2.Pt.1:19–2:1).

Şi aici este evidenţiat doar cuvântul profetic inspirat al Sfintei Scripturi ca orientare obligatorie pentru credin-cioşi. Ea e complet demnă de încredere şi ne dă lumină până ce va veni Domnul. Ea formează un contrast cu me-sajele înşelătoare ale falşilor profeţi şi învăţători, care vor pătrunde în Biserică în epoca postapostolică.

Prin „cuvântul prorociei făcut şi mai tare“ se înţelege în acest context întreaga revelaţie a Bibliei inspirată prin Duh şi scrisă de profeţi, nu numai pasajul „profetic“ în- tr-un sens mai îngust (care prezice viitorul).

Aceste mărturii indică faptul că odată cu încheierea reve-laţiei scrise a Noului Testament nu mai există necesita-tea de revelaţii suplimentare, de continuare a slujbei apostolice şi profetice, întrucât credincioşii au în Cuvân-tul complet şi perfect al lui Dumnezeu au tot ce le tre-buie.

4. Biblia avertizează serios cu privire la profeţii falşi din timpul sfârşitului

Invers, în Noul Testament găsim o linie generală de aver-tizare că în timpul sfârşitului Biserica, cu scurt timp înainte de revenirea lui Isus Cristos, vor apărea profeţi falşi, mincinoşi, care vor înşela poporul lui Dumnezeu prin mesajele lor falsificate.

Domnul nostru exprimă de trei ori în Matei 24 această avertizare profetică în predica Sa referitoare la timpul sfârşitului (Mt.24:4-5,11-12,24-25): „Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi… Căci se vor scula Cristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi“ (Mt.24:11,24).

În 1.Ioan se avertizează cu privire la profeţii falşi din Biserică: „Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi“ (1.Io.4:1). În 1.Ti-motei 4:1-2 sunt abordaţi indirect împreună cu învăţătorii falşi, ca şi în 2.Tesaloniceni 2:9-10. O averti-zare directă o regăsim în Apocalipsa 16:13-14, unde se arată limpede că Satan se va servi masiv de profeţie falsă în punctul culminant al timpului sfârşitului.

Apariţia unor profeţi falşi în epoca post-apostolică

Prin urmare, este ceva logic că şi în istoria Bisericii nu a mai apărut adevăratul dar profetic după terminarea epocii apostolice. Istoria Bisericii nu cunoaşte niciun singur profet care să fi fost recunoscut general de către bisericile fidele Bibliei. În schimb, începînd cu secolul 2 a apărut un număr mai mare de profeţi falşi, după cum s-a dove-dit.

Cel mai cunoscut dintre ei a fost Montanus, care a apărut pe scenă ca profet trimis de Dumnezeu pe la 160-170 d.Cr. şi, potrivit câtorva surse, a fost mai înainte preot al cultului demonic al zeiţei Cybele. El afirma că este inspi-rat de Dumnezeu şi a rostit profeţii la persoana întâia, cam aşa: „Eu, Domnul, Dumnezeul atotputernic, sunt Cel prezent în oameni“. El pretindea de asemenea că este Pa-racletul (Mângâietorul) pe care l-ar fi trimis Dumnezeu, potrivit lui Ioan 16:7-14. Alături de el se aflau două pro-fetese, Priscilla şi Maximilla, care îşi părăsiseră soţii şi rosteau şi ele în stări extatice aşa-zise mesaje divine.

Mişcarea lor, numită „noua profeţie“, s-a răspândit rapid în Biserica Catolică timpurie corodată de erezii, ai cărei conducători au respins-o totuşi. Profetesele profeţeau printre altele că Cristos va coborî cu Ierusalimul ceresc în apropierea orăşelului Prepuza din Asia Mică şi vorbeau despre o revărsare a Duhului potrivit cu Ioel 3. Ele cereau celibatul şi o asceză aspră, un post dur şi o pregătire de martiraj; ele îi mai învăţau pe oameni că iertarea păca-telor este posibilă numai prin profeţi (!). Mişcarea a cu-noscut vorbirea în limbi, stările de transă, vindecările miraculoase, femeile în funcţii de conducere şi a demon-strat în felul acesta o înrudire strânsă cu mişcarea penti-costală de azi. Faptul că Cristos nu a revenit la momentul profeţit nu i-a oprit pe adepţii orbiţi ai sectei să-şi urmeze mai departe profeţii. Mişcarea montanistă şi-a pierdut cu timpul importanţa, dar rămăşiţe ale ei au rezistat până în secolul 6.2

Şi în secolele următoare au tot apărut profeţi falşi. Ceea ce-i caracteriza pretutindeni era faptul că mesajele lor deviau de la învăţătura Sfintei Scripturi şi aveau ca efect înşelare şi distrugere spirituală. Mulţi dintre aceşti profeţi mincinoşi erau femei, printre care numeroase mistice catolice. Dar şi printre evanghelici au apărut falşii pro-feţi, cum ar fi falşii „botezători“ din Münster, camisarzii din Franţa, ai căror profeţi au chemat la luptă armată, precum şi „inspiraţii“, o mişcare sectantă la periferia pietismului german.

Ne vom ocupa acum mai îndeaproape de o importantă mişcare fals profetică din secolul 19, şi anume de „irvin-gieni“ sau de mişcarea catolico-apostolică, care a fost fondată pe la 1830 în Anglia. Aici, aşteptarea fanatică şi fals profetică a revenirii nemijlocite a lui Cristos, asociată cu rugăciunile pentru o „revărsare a Duhului“ din Ioel 3, a dus la apariţia unor fenomene extatice, vindecări mira-culoase, vorbire în limbi şi profeţi falşi. Pe baza unor mesaje profetice au fost numiţi 12 „apostoli“ care aveau sarcina de a strânge o Biserică aleasă înainte de revenirea apropiată a lui Cristos şi care aveau promisiunea că vor trăi personal revenirea Sa. Mişcarea a fost puternic orien-tată după ereziile şi sacramentele Bisericii Catolice.

Când au murit primii apostoli, fără să fi revenit Cristos, duhul acestei mişcări a fost demascat ca un duh fals; cu toate acestea, mulţi dintre adepţii ei i-au rămas fideli. Ul-terior, o parte s-a separat şi a devenit secta „neo-apos-tolică“, iar o altă parte a format mai târziu mişcarea pen-ticostalo-carismatică.3

„Darul profetic“ fals din mişcarea penticostalo-carismatică

Aceste avertizări inspirate privind o mare mişcare de pro-feţi falşi în timpul sfârşitului s-au împlinit limpede în principal în mişcarea penticostalo-carismatică, care a apărut în secolul 20. Chiar dacă au existat mai înainte şi există şi azi în paralel şi alte mişcări bazate pe profeţii false, această mişcare este de departe cea mai influentă.

Problema multor profeţii neadevărate
Ca şi în cazul semnelor miraculoase, şi la darul profetic falsificat se vede o deosebire clară faţă de darul autentic din epoca apostolică. Am arătat deja că profeţia autentică era o revelaţie divină 100% şi trebuia să fie adevărată dacă era cu adevărat autentică. Ceea ce profeţeau profeţii autentici nu era un amestec de vorbire divină şi gânduri omeneşti. Dacă şi profeţii vechitestamentari au rostit Cu-vântul lui Dumnezeu, cu atât mai mult cei noutesta-mentari, în care locuia Duhul Sfânt!

Dar în mişcarea penticostalo-carismatică survin atâtea profeţii în mod evident false, că liderii acestei mişcări sunt nevoiţi să afirme că Dumnezeu a dat un „dar“ în care apar amestecate totdeauna divinul cu umanul, adevărul şi eroarea.

Biblia adevereşte că profeţii noutestamentari autentici au vorbit fără greşeală în profeţiile lor şi cu autoritate divi-nă. Cu toate acestea, carismaticii afirmă că darul lor pro-fetic este un amestec de eroare umană şi mesaj divin au- tentic.

Biblia spune totuşi foarte clar: Dacă un profet vorbeşte în numele Domnului, şi nu se întâmplă ce-a spus, atunci el este dovedit un profet fals prin care n-a vorbit Dumnezeu şi nici nu e un mesager chemat al lui Dumnezeu:

„Dar prorocul care va avea îndrăzneala să spună în Numele Meu un cuvânt pe care nu-i voi porunci să-l spu-nă, sau care va vorbi în numele altor dumnezei, prorocul acela să fie pedepsit cu moartea. Poate că vei zice în ini-ma ta: ,Cum vom cunoaşte cuvântul pe care nu-l va spu-ne Domnul?‘ Când ceea ce va spune prorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc şi nu se va întâmpla, va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Domnul. Prorocul acela l-a spus din îndrăzneală: să n-ai teamă de el“ (Dt.18:20-22).

Dacă profeţii carismatici ar fi măsuraţi după acest crite-riu, atunci ar trebui izgoniţi unul după altul! În loc de aceasta, adepţilor profeţilor li se astupă gura cu justificări precum: „Dumnezeu Şi-a schimbat planul“ sau: „Dumne-zeu a vrut să împlinească lucrul acesta, dar voi aţi fost infideli şi n-aţi crezut cu adevărat!“

Un penticostal renumit ca David Wilkerson descrie o vi-ziune gigantică, în care Dumnezeu chipurile i-a revelat cu exactitate ce se va întâmpla în următoarele decenii. 30 de ani mai târziu trebuie să se constate totuşi că esenţa aces-tei „viziuni“ nu a avut loc niciodată. Aceasta face ca pro-fetul să nu fie demn de încredere şi arată că „inspiraţia“ lui provenea de la tatăl minciunii.
Cu toate acestea, mulţi creştini din timpul sfârşitului nu mai vor să audă adevărul biblic, ci mai degrabă nişte po-veşti captivante şi fascinante, după cum stă scris:

„Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să su-fere învăţătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să au-dă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor în-drepta spre istorisiri închipuite“ (2.Tim.4:3-4).

Duşmanul momeşte adesea adepţii carismatici cu un fapt senzaţional, măreţ, special, pe care îl profeţeşte. Într-o or-ganizaţie misionară carismatică a circulat un timp „vi-ziunea“ că Dumnezeu voia chipurile să fondeze o „aca-demie europeană mass-media“ cu accent pe televiziune. Această „viziune“ a fost „primită“ de conducătorul aces-tei organizaţii (care s-a declarat „apostol pentru Germa-nia“ şi despre care s-a aflat mai târziu că a trăit mulţi ani în adulter) şi „confirmată“ de nimeni altul decât Jonggi Cho. Ca urmare, s-au cerut donaţii, s-au cumpărat clădiri „prin credinţă“ şi s-a amenajat un studio de televiziune. Specialişti carismatici şi-au dat demisia din locurile lor de muncă şi s-au transferat acolo unde trebuia să înceapă această „academie“.

Apoi, dintr-odată, întreaga lucrare a intrat în faliment. Întregul proiect a dispărut fără urmă; personalul angajat, care era acolo chipurile „călăuzit de Domnul“, a fost con-cediat, iar o foarte mare sumă de bani din donaţii a dispă-rut într-o gaură neagră. Nu s-a mai zis nimic despre „vizi-une“; conducătorii responsabili, care au înşelat şi deza-măgit mii de oameni, n-au dat socoteală, şi cu atât mai puţin nu s-au pocăit. Totul a continuat de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Şi la nivel personal funcţionează înşelătoria rafinată a falşilor profeţi, respectiv a duhului de minciună din spa-tele lor. O femeie recent convertită a primit de la un „pro-fet“ itinerant profeţia impresionantă că a fost predestinată ca în cele mai îndepărtate regiuni ale pământului să de-posedeze iadul şi să aducă la Domnul mii de oameni. Câţiva ani mai târziu, această femeie trăia paşnic îm-pre-ună cu doi copii într-o căsuţă dintr-un oraş aflat în sudul Germaniei – „viziunea“ aceea impresionantă nu fusese altceva decât o vorbă goală.

Dar diavolului îi face mare plăcere să-i convingă pe oa-meni că sunt chemaţi şi aleşi în mod special de Dumne-zeu să fie oameni mari şi să facă ceva măreţ. În timp ce eram de faţă la o oră a bărbaţilor, un profet mincinos a spus că Dumnezeu i-ar fi revelat că toţi cei care erau atunci de faţă vor avea un rol de conducere în Împărăţia lui Dumnezeu. Desigur că aceste cuvinte au susţinut mândria şi înfumurarea ascultătorilor şi i-a legat şi mai tare în jurul profetului, care poseda chipurile cheia cari-e-rei lor.

Conţinutul profeţiilor este adesea opus învăţăturii biblice

Un criteriu clar de evaluare a profeţiilor din mişcarea penticostalo-carismatică este relaţia lor cu învăţătura şi cu Cuvântul profetic demn de încredere al Bibliei. Dacă profeţii erau cu adevărat din partea lui Dumnezeu, atunci mesajele lor ar fi trebuit să coincidă cu Biblia. Dar, în esenţă, nu acesta este cazul. Desigur că profeţii falşi ros-teau tot mereu şi afirmaţii biblice, altminteri niciun creş-tin autentic nu le-ar mai fi acordat credit. Dar afirmaţii esenţiale ale acestor profeţi stau în contradicţie directă cu afirmaţiile din Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum am văzut în primul capitol al cărţii noastre. Să menţionăm încă o dată pe scurt cele mai importante dintre aceste contra-dicţii:

1. Profeţii false despre „treziri“: Aşa-zisa mare trezire şi revărsare a Duhului pe plan mondial sau naţional, ca şi „trezirile“ şi „revărsările Duhului“ pe planuri mai mici sunt o temă favorită a falşilor profeţi. În contrast net cu Biblia însăşi s-au răspândit într-o mie şi una de feluri pre-zicerile false ale unei mari revărsări a Duhului potrivit lui Ioel 3 – de la „micii“ profeţi locali până la „marii pro-feţi“, cum ar fi Rick Joyner sau David Wilkerson.

Contrastul masiv dintre aceste preziceri pompoase şi realitate se explică în mod diferit. Prin urmare, un con-ducător şi „profet“ carismatic dintr-un mare oraş german a profeţit că acolo se vor converti în viitorul apropiat mai multe mii de oameni. Când această „trezire în masă“ nu a avut loc, acest bărbat a fost de părere că responsabilii bisericilor s-au rugat şi au crezut prea puţin, şi de aceea Dumnezeu n-a putut face acolo „marea revărsare“. Falsul profet, pe care l-am putut cunoaşte ceva mai îndeaproape în perioada petrecută printre carismatici, a prezis pentru un anumit oraş că acolo vor veni cu sutele la credinţă, că acolo se va fonda o şcoală creştină şi va exista un mare centru de consiliere – dar nimic nu s-a întâmplat.

2. „Vindecarea naţiunilor“, „pocăinţă suplinitoare“ şi „război spiritual“: Multe profeţii din mişcarea penticos-talo-carismatică reflectă erezii aflate în contradicţie crasă cu învăţătura biblică şi întăresc şi mai mult aceste învă-ţături greşite.
Una dintre aceste erezii afirmă că Dumnezeu iubeşte în mod special nişte naţiuni păgâne, în acest caz Germania, şi are planuri mari cu ele. Falşii profeţi prezic, de exem-plu, că Dumnezeu vrea să folosească Germania pentru a rezolva probleme globale şi a aduce pace, sau prezic că Dumnezeu vrea să „vindece“ imaginea dereglată pe care o au germanii despre tată şi să restabilească familia în Germania, etc.

Dar Biblia arată că Dumnezeu este pe punctul de a jude-ca crunt popoarele păgâne, printre care şi cel german, din cauza apostaziei şi nelegiuirii lor. Dumnezeu nu „vin-decă“ popoarele în această dispensaţie în care ne aflăm, ci le lasă şi mai mult pradă propriilor păcate şi nelegiui-rilor lor. De abia în dispensaţia viitoare a Regatului mile-nar va exista pentru aceste popoare păgâne, a căror rămă-şiţă s-a pocăit, ceva ca o „vindecare“ (cf. Ap.22:2).

O altă erezie hrănită tot mereu prin profeţii este „pocă-inţa suplinitoare“, deosebit de iubită de unii carismatici. Îndrumaţi prin preziceri, unii profeţi fac pelerinaje în anumite locuri în care au fost comise atrocităţi în cel de-al Doilea Război Mondial pentru a face acolo „pocă-inţă profetică“ şi a opera „vindecare şi împăcare“, cum ar fi de exemplu între polonezi şi germani sau între ame-ricani şi japonezi.

Mai înainte, falşilor profeţi li s-a arătat în viziuni şi „revelaţii“ asemănătoare că mânia şi vinovăţia din anu-mite incidente ale istoriei păgâne au împiedicat „marea trezire“ şi binecuvântarea specială a lui Dumnezeu, şi că ei sunt chemaţi ca prin acţiuni suplinitoare de pocăinţă şi împăcare să opereze aici în mod „vindecător“ şi „elibe-rator“. Asemenea acte teatrale au avut loc şi între ger-mani şi evrei, şi desigur şi între confesiuni creştine (ca-rismatici şi pietişti din cauza Declaraţiei de la Berlin, de ex.).

Biblia ne învaţă însă foarte limpede că nu există „pocă-inţă suplinitoare“. Dumnezeu recunoaşte doar pocăinţa celor care au înfăptuit ei înşişi, direct sau indirect, păca-tul, care se întorc la Dumnezeu şi îşi recunosc vina – nu când un pastor american „se pocăieşte“ pentru Hiroshi-ma sau un luteran pentru delicte din perioada Reformei.

Falşii profeţi carismatici şi penticostali conduc direct în domeniul ocultismului şi spiritismului dacă dau prin „revelaţii“ informaţii falsificate despre forţe îngereşti teritoriale şi duhuri care guvernează chipurile peste un anumit oraş, clădire sau biserică. Legat de aceasta este invitaţia la o „luptă spirituală“ complet nebiblică împo-triva unor „forţe teritoriale“, carismaticii fiind obsedaţi de iluzia că pot să se adreseze cu numele anumitor duhuri ale întunericului, pot să le lege, să le alunge, să le porun-cească să se ducă în Adânc, etc., fapt care în definitiv nu este nimic altceva decât magie păgână, păcatul vrăjito-resc al „invocării spiritelor“ pe care l-a interzis Dumne-zeu în Deuteronom 18:11.

3. Amestecul ecumenic: Multe profeţii penticostalo-ca-rismatice promovează foarte direct ecumenismul, forma-rea unei creştinătăţi exterioare unite sub conducerea Bi-sericii Romano-catolice. Falşii profeţi vorbesc despre „vindecarea Corpului dezbinat al lui Cristos“, cerută chipurile de Duhul Sfânt, şi prin aceasta înţeleg colabo-rarea cu Biserica Romano-catolică apostată şi cu protes-tantismul la fel de apostat. Falşii profeţi cheamă la o uni-tate falsă, nebazată pe principii, aşa cum o interzice 2.Co-rinteni 6:14-18, pentru că diavolul ştie exact că o ase-menea unitate îi foloseşte numai lui şi îi înşală pe credin-cioşii adevăraţi.

Falşii profeţi carismatici îi înşală pe credincioşi

Mulţi penticostali şi carismatici înşelaţi „profeţesc“, transmit „impresii“ şi „cuvinte interioare“, care au luat naştere sub influenţa duhului de rătăcire pe care îl urmea-ză ei din păcate. Dar un membru al acestei mişcări care pretinde că este „profet“ trebuie să fie altfel evaluat aici, şi anume mult mai serios. Falşii profeţi din timpul sfârşi-tului sunt totodată creştini falşi, nenăscuţi din nou, unelte ale lui Satan pentru ducerea Bisericii în rătăcire. La ei se referă avertizarea serioasă a Domnului nostru:

„Păziţi-vă de proroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori… Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ,Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Nu-mele Tău?‘ Atunci le voi spune curat: ,Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege‘“ (Mt.7:15,22-23).

Aceşti oameni, ca şi falşii apostoli carismatici, sunt nişte „lucrători înşelători“, servitori ai diavolului, care se de-ghizează ca îngeri de lumină într-un mod deosebit de rafinat în mişcarea penticostalo-carismatică ca să înşele şi să distrugă (cf. 2.Cor.11:13-15). Cu falsele lor revelaţii aduc un alt Isus, un alt duh şi o altă evanghelie în poporul lui Dumnezeu, ca să înşele Biserica-mireasă şi să denatu-reze felul de a gândi al credincioşilor (2.Cor.11:2-4).

Mobilurile întunecate ale falşilor profeţi rămân în mod normal ascunse în spatele unei faţade de lumină strălu-citoare. Aceşti oameni ni se prezintă ca „slujitori ai lui Dumnezeu“ deosebit de „evlavioşi“, „plini de autoritate“, şi ne impresionează prin vorbirea lor, precum şi prin fas-cinantele lor semne miraculoase şi capacităţi vizionare, profetice, astfel încât oamenii nu observă lăcomia şi setea de putere, mândria şi desfrâul lor.

Doar în unele cazuri se prăbuşeşte această faţadă înşelă-toare, cum ar fi la Todd Bentley, super-carismaticul, care în mijlocul unei „treziri“ spectaculoase din Lakeland a făcut cunoscut că va divorţa de soţia lui. Motivul era rela-ţia adulteră care dura de mai mult timp cu o tânără feme-ie, bonă în familia Bentley. În felul acesta falsul profet, care a fost cunoscut prin spectaculoase „minuni de vinde-care“ şi care se lăuda cu revelaţii fascinante, cum ar fi o călătorie în cer, o convorbire cu apostolul Pavel şi o întâl-nire cu un înger de sex feminin, a trăit în adulter toată acea perioadă de „trezire“. Cum putea atunci Duhul Sfânt să lucreze prin el? Pentru orice credincios lucid ar trebui să fie limpede că „revelaţiile“ şi „minunile“ acestui fals profet pot proveni numai din întuneric.

La fel de răsunător este cazul lui Paul Cain, un veteran al mişcării penticostalo-carismatice, care a predicat încă de la 18 ani în „campanii de vindecare“ şi care l-a conside-rat pe înşelătorul şi ereticul William Branham ca fiind „cel mai mare profet“ din secolul 20. Cain a apărut pe scenă începând de prin 1987 cu „profeţii din Kansas City“, o grupare de profeţi carismatici importanţi (Bill Hamon, Rick Joyner, Paul Cain, Bob Jones, Mike Bickle, James Goll, John Paul Jackson, Lou Engle) şi a fost în legătură şi cu John Wimber. El a fost renumit pentru pro-feţiile sale care s-au împlinit în mare măsură; vorbea la congrese, a fost invitat să ţină predici în toată lumea, a vorbit cu oameni de frunte din mişcarea penticostalo-carismatică.

În anul 2005 s-a ajuns totuşi la dezvăluiri dramatice, după ce colegii săi profeţi l-au exclus pe Cain din rându-
rile lor. Mai întâi, Cain a negat învinuirile, dar mai târziu a făcut mărturisirea că timp de mulţi ani a dus în secret o viaţă destrăbălată cu abuz de alcool şi relaţii homosexu-ale. Şi aici se vede limpede că un om care trăieşte în aşa măsură cufundat în păcat nu putea niciodată să-şi fi pri-mit de la Duhul lui Dumnezeu revelaţiile şi puterea de a face minuni. Trebuie să fi fost un duh fals cel care l-a in-spirat – dar acelaşi duh de rătăcire îi inspiră şi pe colegii săi profeţi falşi care l-au confirmat şi l-au acoperit cât au putut!

Şi la scena înfloritoare a falşilor profeţi carismatici se referă ce a spus Dumnezeu în Vechiul Testament despre falşii profeţi ai Israelului:

„În prorocii Samariei am văzut următoarea nebunie: au prorocit pe Baal şi l-au rătăcit pe poporul Meu Israel! Dar în prorocii Ierusalimului am văzut lucruri grozave. Sunt preacurvari, trăiesc în minciună; întăresc mâinile celor răi, aşa că niciunul nu se mai întoarce de la răuta-tea lui; toţi sunt înaintea Mea ca Sodoma, şi locuitorii Ierusalimului ca Gomora. (…)
Eu nu i-am trimis pe prorocii aceştia, şi totuşi ei au aler-gat; nu le-am vorbit, şi totuşi au prorocit. Dacă ar fi fost faţă la sfatul Meu, ar fi trebuit să spună cuvintele Mele poporului Meu, şi să-i întoarcă de la calea lor rea, de la răutatea faptelor lor! (…) Am auzit ce spun prorocii, care prorocesc minciuni în Numele Meu, zicând: ,Am avut un vis! Am visat un vis!‘ Până când vor prorocii aceştia să prorocească minciuni, să prorocească înşelătoriile inimii lor? Cred ei oare că pot face pe poporul Meu să uite Numele Meu prin visurile pe care le istoriseşte fiecare din ei aproapelui său, cum Mi-au uitat părinţii lor Numele din pricina lui Baal?
Prorocul, care a avut un vis, să istorisească visul acesta, şi cine a auzit Cuvântul Meu să spună întocmai Cuvântul Meu! ,Pentru ce să amesteci paiele cu grâul? zice Dom-nul‘. ,Nu este Cuvântul Meu ca un foc, zice Domnul, şi ca un ciocan care sfărâmă stânca?‘ ,De aceea, iată, zice Domnul, am necaz pe prorocii care îşi ascund unul altuia cuvintele Mele‘. ,Iată, zice Domnul, am necaz pe prorocii care iau cuvântul lor şi-l dau drept cuvânt al Meu‘. ,Iată, zice Domnul, am necaz pe cei ce prorocesc visuri neade-vărate, care le istorisesc şi rătăcesc pe poporul Meu, cu minciunile şi cu îndrăzneala lor; nu i-am trimis Eu, nu Eu le-am dat poruncă, şi nu sunt de niciun folos popo-rului acesta, zice Domnu‘. … căci cuvântul fiecăruia va fi o ameninţare pentru el, dacă veţi suci astfel cuvintele Dumnezeului Cel viu, cuvintele Domnului oştirilor, Dum-nezeului nostru“ (Ier.23:13-36).

5. Darurile semnelor miraculoase în lumina Bibliei

Atât în învăţătura dată de Biblie, cât şi în practica greşită a mişcării penticostalo-carismatice, semnele miraculoase sunt în strânsă legătură cu profeţia. Semnele miraculoase autentice din Biserica Primară trebuiau să adeverească o revelaţie autentică pe care Dumnezeu a dat-o apostolilor şi profeţilor şi care a fost consemnată în Noul Testament. Falsele semne miraculoase ale carismaticilor trebuie să confirme falsele revelaţii pe care Satan le răspândeşte prin falşii profeţi şi învăţători în vremea sfârşitului. De aceea, este important să fim la curent cu ce ne învaţă Bi-blia referitor la această temă şi cu ce constituie deose-birea dintre original şi falsificare.

Mai întâi să ne înţelegem despre ce vorbim. Ce e o mi-nune? O minune e un eveniment provocat în domeniul natural ce are loc prin forţe supranaturale din lumea duhurilor şi care depăşeşte sau abrogă legile şi rânduielile pe care le-a dat Dumnezeu în creaţie. În primul rând Dumnezeu Însuşi, Creatorul şi Suveranul, e Cel care face minuni. Dar cu permisiunea lui Dumnezeu pot să facă minuni atât Satan, cât şi duhurile sale rele (cf. 2.Tes.2:9-11; Ap.13: 13-14).

Oamenii în sine nu pot face minuni dacă sunt limitaţi la capacităţile lor naturale; omul, ca şi creatură a lui Dum-nezeu, este supus legilor naturii (cf. Gen.30:2; Io.9:32-33). Dar dacă un om e făcut capabil cu ajutorul lui Dum-nezeu, atunci poate face minuni. Acelaşi lucru se întâm-plă şi de partea întunericului: nişte oameni care îi servesc lui Satan, cum ar fi vrăjitorii, ocultiştii şi alte unelte ale întunericului, sunt în stare să facă semne şi minuni printr-un duh rău (cf. şi Ex.7:11; Dt.13:2-3; Is.44:25; Fap.8:9-10; Mt.24:24; 2.Tes.2:9; Ap.16:13-14; Ap.19:20).

Ar trebui să se facă deosebire între minuni şi semne, chiar dacă acestea se confundă adesea. Nu orice minune este şi semn, dar orice semn e o minune. Un semn este o minune vizibilă în public care se adresează multor oa-meni (cf. Ap. 4:16) şi trebuie să confirme un mesaj prin faptul că-i arată originea din Dumnezeu (cf. Ex.7:9; 10:2; Num. 14:11; 17:25; 1.Sam.2:34; 1.Re.13:3; 2.Re.20:9; Io.2:18). Dumnezeu este un Dumnezeu care face minuni. Niciun credincios adevărat nu va afirma că Dumnezeu nu mai face minuni. Dar, dintr-o perspectivă biblică, Dum-nezeu nu mai face orişicând semne, adică minuni vizibile în mod public.
Prin urmare, în învăţătura Noului Testament există linii clare, o ordine divină clară referitoare la semne şi minuni, şi acum vrem să le prezentăm pe scurt.

a) Semnele miraculoase din Noul Testament

Pentru fiecare cititor al Noului Testament este izbitor să vadă câte semne miraculoase sunt adeverite despre Dom-nul Isus Cristos în Evanghelii (cf. Io.20:30-31). Şi în car-tea Faptelor găsim relatate numeroase semne. Totuşi, pentru noi este important să înţelegem din Biblie sensul şi scopul acestor semne, ca şi intenţiile lui Dumnezeu cu ele.

Semnele miraculoase de natură mesianică pentru Israel

Aici trebuie să luăm în consideraţie o deosebire dispen-saţională. Minunile pe care Domnul Isus Cristos le-a fă-cut în timpul lucrării Sale pe pământ nu pot fi asociate cu dispensaţia şi misiunea Bisericii, ci cu poporul Israel, şi au un caracter propriu. Când Domnul Isus Cristos a fost pe pământ şi Şi-a depus mărturia în faţa poporului Israel, Dumnezeu a confirmat anunţul Domnului prin numeroa-se minuni senzaţionale – de la vindecarea unor leproşi şi a unui om născut orb până la învierea unor morţi.

„Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, Om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi…“ (Fap.2:2)

Aceste semne miraculoase erau confirmarea pretenţiei Sale că era Mesia, Salvatorul trimis de Dumnezeu. Erau semne miraculoase mesianice, care în definitiv au împli-nit şi profeţiile pe care Isaia de exemplu le rostise cu pri-vire la Regatul Mesianic:

„Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci şchiopul va sări ca un cerb, şi limba mutului va cânta de bucurie; căci în pustie vor ţâş-ni ape şi în pustietate pâraie“ (Is.35:5-6)

Şi cei 12 apostoli, iar mai târziu cei 70 cu o misiune specială (cf. Lc.10:1-16) aveau de la Domnul puterea de a face aceste semne mesianice. Dar aceste semne se limi-tau în mod expres la poporul Israel şi la anii mărturiei pu-blice a Domnului; mesajul acestor semne era: „Mesia era printre voi; Regatul lui Dumnezeu s-a apropiat!“

„Aceştia sunt cei doisprezece, pe care i-a trimis Isus, după ce le-a dat învăţăturile următoare: Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a sama-ritenilor, ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel. Şi pe drum, propovăduiţi şi ziceţi: ,Împă-răţia cerurilor este aproape!‘ Vindecaţi bolnavi, înviaţi morţi, curăţiţi leproşi, scoateţi afară draci. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi“ (Mt.10:5-8).

Această însărcinare nu are în mod direct de-a face cu Biserica; ea îi priveşte doar pe discipolii lui Mesia din Israel şi acolo s-a şi adus la îndeplinire. În acel moment, Biserica încă nici măcar nu începuse să existe. Dacă nişte penticostali şi carismatici induşi în eroare interpretează azi aceste cuvinte ca fiind însărcinarea lor, aceasta arată că ei nu ţin deloc cont de limitarea la casa Israelului pe care o rostise Domnul.

Semnele miraculoase făcute de apostoli în epoca de început a Bisericii

Pe lângă aceste semne miraculoase mesianice pentru Isra-el, Domnul a făcut şi o promisiune şi a dat o însărcinare apostolilor Bisericii nou fondate. Apostolii şi lângă ei alte unelte alese ale lui Dumnezeu aveau autoritatea de a face semne şi minuni şi printre popoarele păgâne, pentru ca mesajul predicat al evangheliei să fie confirmat acolo. Această însărcinare este consemnată în Marcu 16 şi a fost îndeplinită în epoca apostolică.

„În sfârşit, S-a arătat celor unsprezece, când şedeau la masă, şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea ini-mii lor, pentru că nu-i crezuseră pe cei ce-L văzuseră în-viat. Apoi le-a zis: ,Duceţi-vă în toată lumea şi propo-văduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va crede va fi osândit.
Iată semnele care îi vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci, vor vorbi în limbi noi, vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi‘.
Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu. Iar ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau. Amin“ (Mc.16:14-20).

Acest pasaj biblic este un citat favorit al penticostalilor şi carismaticilor. Ei deduc din el că de fapt fiecare creştin adevărat ar trebui să facă semne miraculoase şi că ei, carismaticii, nu fac altceva cu practica lor decât să înde-plinească însărcinarea apostolică a lui Isus Cristos. Dacă citim totuşi cu atenţie şi în întregime acest pasaj, atunci se vede că o asemenea interpretare nu este întemeiată.

Mai întâi trebuie să clarificăm următorul lucru: Cui îi adresează Domnul însărcinarea? Răspunsul nu poate suna altfel decât: Către cei unsprezece apostoli! Ei primesc în mod special însărcinarea de a vesti evanghelia întregii creaţii. Ei primesc şi promisiunea că în cadrul vestirii de către ei a evangheliei vor apărea anumite semne. Cei care au devenit credincioşi prin vestirea lor vor trăi că ei sau credincioşi din anturajul lor vor scoate demoni, vor vorbi în limbi noi, vor lua şerpi în mână, vor bea băuturi otră-vitoare fără să li se întâmple nimic şi vor vindeca bol-navi.

Aceste semne miraculoase promise sunt foarte clar limi-tate la prima generaţie a celor care au venit nemijlocit la credinţă prin predicarea apostolilor. Dacă nu aşa ar sta lu-crurile, atunci toate milioanele de credincioşi adevăraţi din secolele post-apostolice nu au fost copii adevăraţi ai lui Dumnezeu doar pentru că nu au făcut semne miracu-loase! Şi penticostalii ar trebui să se pună sub semnul în-trebării, căci atunci ar trebui să bea toţi ceva otrăvitor şi să manipuleze şerpi veninoşi!

Versetul final arată de fapt foarte limpede limitarea aces-tei însărcinări speciale. Acolo citim: „Iar ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau“. Aici se adevereşte clar că această însărcinare specială a Dom-nului a fost deja împlinită personal de cei unsprezece (fără îndoială că ei sunt avuţi în vedere prin cuvintele „dar ei“) şi că Domnul Şi-a împlinit deja încă în epoca apostolică promisiunea privitoare la semne – totul se află la trecut, deja împlinit şi încheiat. Lucrul acesta este confirmat şi prin aceea că toate aceste semne sunt men-ţionate ca împlinite în cartea Faptelor, cu excepţia unuia singur (otrava).

Consecinţa care rezultă de aici este că noi luăm în serios faptul că prin apostoli s-a făcut deja cu succes o vestire a evangheliei pe plan mondial, care a cuprins după criterii-le lui Dumnezeu „toată lumea“ şi „întreaga creaţie“. Aceasta înseamnă că apostolii au călătorit într-adevăr în toate ţările şi continentele ca să vestească acolo mesajul despre Cristos. Există unele indicii că apostolul Toma a lucrat ca misionar în India. Este foarte posibil ca alţi apostoli să fi ajuns în toate părţile lumii ca să îndepli-nească această misiune.

Afirmaţia din versetul 20 este confirmată în orice caz de apostolul Pavel, care scrie în Epistola către Coloseni cam pe la anul 60:

„Negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei, pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer, şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel“ (Col.1:23).

Deci există o afirmaţie clară a Bibliei că deja în această epocă însărcinarea de a predica evanghelia în toată crea-ţia era îndeplinită – chiar dacă azi nu mai putem înţelege exact cum s-a întâmplat lucrul acesta. Aceasta o confirmă şi formele de trecut ale verbelor din Evanghelia după Marcu, care a fost scrisă cam în aceeaşi perioadă ca şi Epistola către Coloseni: apostolii au plecat din Ierusalim; ei au vestit pretutindeni, şi Domnul a confirmat (la trecut) Cuvântul rostit în această predicare a apostolilor prin semnele promise.

Mai rămâne să spunem că „însărcinarea misionară“ pro-priu-zisă pentru întreaga epocă a Bisericii se află în Matei 28:18-20, unde găsim şi cadrul de timp „până la sfârşitul veacului“ (Mt.28:20), ca şi în Luca 24:47 şi Fapte 1:8, care sunt nelimitate în timp.

Învăţătura despre semnele miraculoase în epistolele apostolice

Standardul nostru trebuie să fie totdeauna învăţătura sănătoasă a apostolilor pe care o găsim în epistole. Ceea ce am spus mai sus la Marcu 16 despre semnele miracu-loase care erau limitate la epoca apostolică este confirmat în mod clar şi precis de învăţătura din Epistola către Evrei, în care Duhul lui Dumnezeu ne explică încă o dată scopul şi cadrul limitat al semnelor miraculoase.

„Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!“ (Evr.2:3-4).

Aici ne este expusă limpede învăţătura biblică despre semnele miraculoase din Biserică: 1) Semnele miracu-loase autentice de provenienţă divină au servit la confir-marea noului mesaj al evangheliei. 2) Semnele miracu-loase au fost date exclusiv lui Cristos şi apostolilor (ce-lor care Îi aparţineau Lui personal, ceea ce era o condiţie pentru un apostol autentic, Fap.1:21-22). 3) Mărturia divină prin semne miraculoase încetase deja pe la mij-locul anilor 60, când a fost redactată Epistola către Evrei, şi era ceva de domeniul trecutului.

Nicăieri în epistole nu se face vreo aluzie că Dumnezeu vrea să dea asemenea semne miraculoase în întreaga epocă a Bisericii fiecărui predicator „plin de putere“. Pentru vremea sfârşitului, aşa cum vom vedea, avem doar avertizări privind semne miraculoase false.

Lucrul acesta ne este confirmat şi de faptul că apostolul Pavel scrie în mod expres despre „semnele unui apostol“ pe care le făcuse şi care dovedeau că era apostol: „Sem-nele unui apostol le-aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri şi minuni care au fost făcute între voi“ (2.Cor.12:12; cf. Rom.15:19; Fap.19:11-12). Pe lângă aceasta, au făcut semne şi alţi credincioşi care aveau carismele corespunzătoare (Filip şi Ştefan).

Adesea se afirmă că Domnul a promis că toţi cei ce vor crede în El vor face aceleaşi lucrări pe care le-a făcut El şi chiar mai mari (Io.14:12). Totuşi, „lucrări mai mari“ nu pot însemna „semne mai mari“, căci cine ar putea face semne mai mari decât învierea unui mort? Din punctul nostru de vedere, lucrările mai mari constau în faptul că avem privilegiul de a-i duce pe oameni la naşterea din nou din Duh, ceea ce a fost posibil de abia după înălţarea la cer a Domnului.

Semnele miraculoase nu duc în sine la credinţa salvatoare

Aceste semne nu au fost date pur şi simplu pentru a pro-duce credinţa salvatoare, cum afirmă în mod greşit mulţi învăţători carismatici (de ex. „power evangelism“ a lui John Wimber). Un studiu al Evangheliei după Ioan arată că semnele Domnului au produs doar o „credinţă“ super-ficială bazată pe senzaţional, nu însă credinţa autentică, salvatoare (cf. Io.2:23-25; 6:14,63-64; 12:37, etc.).

Credinţa salvatoare este produsă numai prin Cuvântul predicării (Rom.10:17), şi pentru aceasta nu sunt nece-sare semne însoţitoare, căci Însuşi Cuvântul lui Dumne-zeu are putere salvatoare (cf. Rom.1:16-17; 1.Cor.1:17-18; 2:1-5; 1.Tes.2:13; 2.Tim.3:15).

Dumnezeu a dat la început semne pentru a-i confirma pe noii Săi mesageri şi noul lor mesaj faţă de Vechiul Tes-tament. Dumnezeu a lăsat ca aceste semne să fie consem-nate în Cuvântul Său, pentru ca oamenii din generaţiile viitoare să creadă mărturia scrisă a Bibliei şi să-L pri-mească pe Domnul Isus Cristos:

„Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte sem-ne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui“ (Io.20:30-31).

Dumnezeu n-a plănuit niciodată să trezească credinţa oa-menilor prin semne miraculoase. Lucrul acesta trebuia să se facă prin Cuvânt. Acest Cuvânt conţine şi toate sem-nele miraculoase pe care le-a făcut Dumnezeu pentru a-L legitima pe Fiul Său şi pe apostolii Săi.

Astăzi nu mai avem nevoie de noi semne miraculoase ca să poată fi evanghelizaţi oamenii sceptici şi rebeli din generaţia de pe vremea sfârşitului, ci trebuie să fie vestit Cuvântul Sfintei Scripturi în puterea Duhului Sfânt – nu prin forţe miraculoase, ci prin acţiunea de convingere, de străpungere a inimii, de luminare pe care o aplică Duhul lui Dumnezeu asupra inimilor şi o face eficace în ele (cf. 1.Cor.2:4-5). Şi despre acest neam este valabil ceea ce s-a spus cândva israeliţilor:

„Avraam a răspuns: ,Îi au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei‘. .Nu, părinte Avraame‘, a zis el; ,ci dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi‘. Şi Avraam i-a răspuns: ,Dacă nu-i ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din[tre cei] morţi“ (Lc.16:29-31).

b) Încetarea semnelor miraculoase autentice şi apariţia semnelor miraculoase falsificate din vremea sfârşitului

Am văzut mai sus că Biblia confirmă încetarea semnelor miraculoase autentice spre sfârşitul epocii apostolice. Pa-ralel cu aceasta, ea avertizează foarte insistent cu privire la faptul că în perioada dinaintea revenirii lui Isus Cristos vor fi folosite de Satan pe scară largă semne miraculoase înşelătoare ca să-i înşele pe credincioşi.

Semnele miraculoase autentice au încetat

După mărturia Sfintei Scripturi nu mai putem lua în con-sideraţie producerea unor semne divine. Aceasta nu în-seamnă deloc că Dumnezeu n-ar mai face minuni – Dum-nezeu este totdeauna şi pentru totdeauna Dumnezeul care face minuni (Ps.77:15), şi El le şi face astăzi tot mereu, şi în viaţa copiilor Săi! Nişte copii ai lui Dumnezeu lucizi, fideli Bibliei, pot să depună mărturie în privinţa chiar şi a unor vindecări miraculoase ca răspuns la rugăciune a cre-dincioşilor. Totuşi, asemenea minuni nu au azi caracterul unor semne publice, ci au loc ca în ascuns.

Când Petru şi Ioan l-au vindecat pe olog la poarta tem-plului, aceasta a fost o minune vizibilă, având mulţi mar-tori (cf. Fap.3). Dacă astăzi o femeie credincioasă este vindecată de Domnul ca urmare a multor rugăciuni, atunci în mod normal află de lucrul acesta doar câţiva oameni din anturajul ei apropiat; în public nu se vede şi nu se aude nimic despre lucrul acesta. Dumnezeu face minuni, dar în ascuns. Pe câmpul misionar, asemenea ascultări ale rugăciunilor pot avea uneori un efect pe sca-ră mai largă, dar aceasta nu se poate compara cu produ-cerea generală de semne miraculoase din epoca apostolică.

Dacă astăzi au loc minuni divine autentice de vindecare, atunci se întâmplă pe baza modului care ne este arătat în Iacov 5 pentru dispensaţia Bisericii: rugăciunea prezbite-rilor pentru bolnavi (aici nu este menţionată nicio punere a mâinilor!), legată de recunoaşterea păcatelor sau în general de rugăciunea credincioşilor unii pentru alţii (cf. Iac.5:14-16). Darul cu valoare de semn al vindecărilor miraculoase, prin care a fost vindecat cel asupra căruia au fost puse mâinile, a fost înlăturat odată cu încheierea epo-cii apostolice; „darul de vindecare“ manifestat de penti-costali este doar o falsificare grosolană a acestuia.

Avertizările Scripturii privind semnele înşelătoare din vremea sfârşitului

Prima avertizare privind nişte semne miraculoase falsi-ficate se găseşte în cuvântarea Domnului Isus Cristos despre vremea sfârşitului, unde ni se spune expres că ase-menea semne reprezintă un pericol şi o ispită şi pentru nişte credincioşi adevăraţi:

„Căci se vor scula Cristoşi mincinoşi şi proroci minci-noşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi“ (Mt. 24: 24).

Domnul subliniază că aceste minuni vor părea extraordi-nare în ochii oamenilor. Şi în Matei 7:22 sunt menţio-nate faptele puternice în legătură cu falsa profeţie; falşii profeţi se laudă că au făcut multe fapte puternice (gr. dy nameis).

În cartea Faptelor găsim de două ori nişte aluzii averti-zatoare că duşmanul poate folosi făcători de minuni şi personaje religioase cu o carismă fascinantă pentru a se împotrivi adevărului biblic şi a-i reţine pe oameni de la o convertire autentică. Primul exemplu este Simon vrăjito-rul, un evreu care avea o mare influenţă printre samariteni:

„În cetate era un om, numit Simon, care zicea că este un om însemnat; el vrăjea şi punea în uimire pe poporul Sa-mariei. Toţi, de la mic până la mare, îl ascultau cu luare aminte şi ziceau: ,Acesta este puterea lui Dumnezeu, cea care se numeşte mare‘. Îl ascultau cu luare aminte, pentru că multă vreme îi uimise cu vrăjitoriile lui“ (Fap.8:9-11).

Se ştie că Simon făcuse nişte semne false şi produsese nişte minuni prin forţele sale oculte, magice care îi înşe-laseră pe păgâni. Nişte semne miraculoase false sunt de fapt magie ocultă şi se deosebesc de faptele şamanilor şi vracilor numai prin faţada evlavioasă în spatele căreia sunt ele făcute. La fel a fost şi cu falsul profet Bar-Isus, care este amintit în Fapte 13:6-10 şi despre care am scris mai sus. Şi în 2.Timotei 3:6-8 găsim o avertizare privind asemenea oameni:

„Sunt printre ei unii care se vâră prin case şi momesc pe femeile uşuratice îngreuiate de păcate şi frământate de felurite pofte, care învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului. După cum Iane şi Iambre s-au împotrivit lui Moise, tot aşa şi oame-nii aceştia se împotrivesc adevărului, ca unii care sunt stricaţi la minte şi osândiţi în ce priveşte credinţa“.

Potrivit tradiţiei evreieşti (care aici este confirmată ca adevărată), şefii vrăjitorilor se numeau Iane şi Iambre. Aceştia au încercat să se împotrivească lui Moise înaintea lui Faraon prin aceea că au făcut cu artele lor magice semne miraculoase false. Acestea sunt folosite de duş-man ca să abată atenţia de la Cuvântul lui Dumnezeu şi să frâneze înaintarea evangheliei autentice – lucru valabil cu atât mai mult în vremea sfârşitului.

Marea avertizare din epistolele apostolice privind falsele semne miraculoase din vremea sfârşitului o găsim în 2.Tesaloniceni 2, unde ele sunt menţionate în legătură cu venirea lui Anticrist, care foloseşte în mare măsură ase-menea minuni înşelătoare pentru a-i înşela pe oameni:

„Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierză-rii, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lu-crare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nele-giuire, să fie osândiţi“ (2.Tes.2:9-12).

Aici sunt menţionate de altfel laolaltă aceleaşi noţiuni (gr. dunameis, semeioi, terata) pe care le găsim în Evrei 2:4 vizând semnele miraculoase autentice de la început în epoca apostolică. Satan imită în vremea sfârşitului ceea ce a făcut Dumnezeu în perioada de început a Bisericii – şi el îi păcăleşte pe creştinii induşi în eroare din vremea sfârşitului că este vorba de „marea mişcare de trezire“! Găsim în acest pasaj şi afirmaţia solemnă că aceste sem-ne miraculoase înşelătoare din vremea sfârşitului repre-zintă şi o judecată a lui Dumnezeu faţă de oameni, care nu vor să primească predicarea simplă a adevărului divin (cf. 2.Tim.4: 3-4).

A treia şi ultimă avertizare privind falsele semne miracu-loase o găsim în cartea Apocalipsei, unde suntem conduşi ca şi în 2.Tesaloniceni 2 direct în epoca Anticristului. Această situaţie nu trebuie să amăgească pe nimeni ca să presupună că pericolul unor false semne miraculoase nu ar mai exista înaintea acestui punct culminant al înşelării. În Matei 24:8 găsim afirmaţia importantă a Domnului că simptomele din vremea sfârşitului au caracter de „dureri ale naşterii“, adică apar la un interval mai lung înainte de criza naşterii şi se întăresc tot mai mult în frecvenţă şi intensitate pe măsura apropierii sfârşitului.

Prin urmare, găsim şi în epoca actuală pre-anticristică o înşelare crescândă prin falşi profeţi şi semne miraculoase, dar aceasta va ajunge la un groaznic punct culminant de abia la ivirea pe scenă a lui Anticrist.

„Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei…“ (Ap.13:11-14).

Această fiară va fi adusă mai târziu în legătură cu figura falsului profet, despre care am citit mai sus că a făcut „semnele cu care îi amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei“ (Ap.19:20). Despre acest fals profet citim şi în Apocalipsa 16:13-14:

„Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necura-te, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru răz-boiul zilei cea mare a Dumnezeului Cel Atotputernic“.

De aceea, putem conta pe o activitate crescândă în vre-mea sfârşitului a falşilor făcători de minuni şi a falşilor profeţi care vor acţiona prin forţele demonice de înşelare ce iau forma unui înger de lumină.

Fericiţi sunt credincioşii care rămân lucizi în această privinţă şi care ştiu că toate aceste minuni nu pot fi de la Dumnezeu, pentru că El nu are asemenea semne mira-culoase pe ordinea de zi a salvării oamenilor! Să reţinem: Orice profet şi orice făcător de minuni care vine astăzi cu pretenţia că are revelaţii noi din partea lui Dumnezeu şi care face chipurile semne miraculoase divine pentru a „confirma“ asemenea pretenţii nejustificate este un min-cinos şi un înşelător, căruia nu trebuie în niciun caz să-i dăm crezare.

Semne miraculoase falsificate în istoria Bisericii

Istoria Bisericii ne arată că în realitate semnele miracu-loase autentice au încetat deja spre sfârşitul epocii apos-tolice. Primii scriitori ai Bisericii adeveresc lucrul acesta, cum ar fi Chrisostom în secolul 4: „Să nu trageţi conclu-zia că astăzi nu se mai întâmplă minuni şi că nu s-au întâmplat nici altădată (…) În vremurile acelea [epoca apostolică] erau folositoare, azi nu mai sunt (…) Din for-ţele miraculoase n-a mai rămas nici urmă“.6

Totuşi, odată cu degenerarea Bisericii în Biserica Catolică au apărut tot mai multe mărturii de minuni şi semne false, cum ar fi „minuni“ în legătură cu moaştele sfinţilor sau cu „ostia“. În secolele de mai târziu ţinea de profilul nebiblic al „sfinţilor“ catolici faptul că trebuiau să facă toate minunile posibile, dintre care multe erau de dome-niul legendei, în timp ce altele erau foarte probabil semne miraculoase înşelătoare foarte reale ale diavolului.

În legătură cu aceste semne miraculoase false au apărut apoi în istoria Bisericii Romano-catolice tot mereu vizi-uni şi revelaţii profetice false care li s-au dat „sfinţilor“ înşelători şi misticilor şi adesea i-au impresionat puternic pe papi şi Biserica. De multe ori era aici în joc nu un „Cristos“ fals, ci Maria, „regina“ babiloniană „a cerului“. Profeţiile şi minunile de la Lourdes şi Fatima sunt renu-mite şi azi (şi au fost considerate divine de către făcătorul de minuni carismatic John Wimber), dar fiecare credin-cios lucid poate vedea că ele sunt de origine demonică.

Semnele miraculoase false au apărut începând cu secolul 2 tot mereu la secte şi mişcări înşelătoare, cum ar fi la montanişti, la „inspiraţi“ şi în „mişcarea catolico-aposto-lică“, pe care le-am menţionat mai sus. Dar le regăsim şi în numeroase secte precum „Ştiinţa creştină“, New Age, guru hinduşi şi alte grupări înşelătoare. Dar în sfera creş-tinătăţii propriu-zise din secolul 20, curentul proeminent în care semnele miraculoase false joacă un rol cheie este în mod clar mişcarea penticostală-carismatică.

c) Semnele miraculoase falsificate din mişcarea penticostalo-carismatică

După cum înţeleg penticostalii şi carismaticii, semnele şi minunile sunt pentru ei o dovadă indispensabilă a faptu-lui că au experimentat cu adevărat o revărsare a Duhului în vremea sfârşitului şi că acum are loc o restaurare anun-ţată de ei a Bisericii apostolice. Semnele miraculoase fal-se au însoţit de la bun început această mişcare înşelă-toare, iar vindecările miraculoase au jucat un rol deosebit de proeminent. Pe lângă acestea, s-a ajuns şi se ajunge şi la tot felul de efecte şi minuni posibile de alt fel, cum ar fi apariţia unui halo de sfânt în jurul capului făcătorilor de minuni, plutire în aer sau materializare a aurului ca înlocuitor de dinte.

Toate aceste semne miraculoase apar totuşi în exact ace-laşi fel la ocultişti şi spiritişti; pe de altă parte, observato-rul lucid găseşte deosebiri clare faţă de semnele miracu- loase făcute de apostoli şi consemnate de Biblie.

Darul autentic cu valoare de semn al vindecărilor şi falsificarea carismatică

Vindecătorii carismatici încearcă să atribuie vindecărilor lor o origine divină afirmând că prin ei devine operativ darul noutestamentar al vindecărilor. Dacă îşi pun mâini-le peste cei care doresc vindecarea sau le trimit pe poştă „basmale“ ori „batiste“ peste care s-au rugat şi care sunt făcătoare de minuni, dacă li se adresează oamenilor cu cuvintele: „În numele lui Isus, fii vindecat!“ sau dacă scot din ei demonii care provoacă boala, atunci invocă modelul apostolilor şi au pretenţia că Dumnezeu ope-rează prin ei în acelaşi mod ca odinioară pe timpul apos-tolilor.

Cine este întemeiat în Scriptură ştie că această pretenţie trebuie să fie înşelătoare, deoarece darul cu valoare de semn al vindecărilor miraculoase a fost după voia lui Dumnezeu eficient doar la început pentru confirmarea revelaţiei în Scriptură. Dar şi practicile vindecătorilor arată limpede marea deosebire între facerea autentică a unei minuni de către Dumnezeu şi falsificarea satanică:

1. Vindecările făcute de Domnul şi de apostoli au avut loc instantaneu; ele erau clare, complete şi neîndoielnice pentru toţi martorii întâmplării. Toţi cei ce căutau vin-decarea au fost vindecaţi, chiar şi cei grav bolnavi.

În schimb, falşii vindecători dintre carismaticii de azi se caracterizează prin aceea că mulţi oameni nu sunt vin-decaţi deloc; adesea, bolnavii trebuie să fie scoşi afară în acelaşi scaun cu rotile în care au fost aduşi. Multe „vin-decări“ au loc doar temporar, sub influenţa sugestiei şi influenţelor oculte, iar simptomele revin curând. Aşa s-a tot relatat cum au sărit nişte oameni entuziasmaţi din scaunul lor cu rotile şi au ţopăit – doar ca mai pe urmă să ajungă din nou în scaun.

În SUA, mai mulţi vindecători, precum Benny Hinn şi Kathryn Kuhlmann, au fost rugaţi să numească măcar câteva persoane la care medicii au putut constata că au fost vindecate pentru multă vreme de o boală organică gravă cu ajutorul acestor vindecători. Aceştia n-au fost în stare să prezinte documente nici măcar într-un singur caz clar dovedit.
„Vindecările“ au loc predominant în domeniul psihoso-matic, de dureri de spate sau simptome asemănătoare, care se pot ameliora şi prin autosugestie sau placebo-uri. Cu siguranţă că ocazional au loc şi vindecări reale – totuşi unele ca acestea pot fi făcute de forţe oculte şi nu sunt o dovadă că Dumnezeu este aici la lucru!

2. Vindecările miraculoase făcute de carismatici au loc astăzi predominant într-un cadru aranjat cu grijă, care se bazează pe o influenţare hipnotico-sugestivă. Prin „cân-tări de laudă“, declamaţii în cor şi predici corespunză-toare sunt aduşi oamenii într-o dispoziţie care, după pro-pria lor mărturisire, este condiţia prealabilă pentru acţiu-nea „forţei“. Nenumărate efecte ale acestei „forţe“, cum ar fi căderea pe spate, râsul şi strigătele isterice, zvâc-nirile şi stările de transă contrazic mărturia Scripturii privind Fiinţa şi efectele Duhului Sfânt şi demonstrează că vindecările sunt de origine demonică.

3. În timp ce miracolele de vindecare făcute de apostoli aveau loc într-o lucrare care era făcută după principiul: „Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţaţi pe le-proşi, scoateţi afară dracii. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi“ (Mt.10:8), activităţile celor mai mulţi „vindecători“ carismatici sunt marcate de o năzuinţă dez-gustătoare după darurile financiare ale celor ce caută vindecarea, ceea ce le arată limpede originea spirituală („Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri“, 1.Tim. 6:10; cf. v. 5; 2.Pt.2:3). Prin minunile falsificate de vin-decare trebuie ca nişte credincioşi labili să ajungă sub influenţa înşelătoare a unui duh carismatic de înşelăciu-ne; aici este vorba despre semne şi minuni mincinoase ale vremii sfârşitului.

„Vindecarea prin credinţă“ de sorginte carismatică ca falsificare a adevăratei credinţe

„Primeşte-ţi vindecarea în credinţă“ este o lozică stan-dard a vindecătorilor carismatici. Totuşi, „credinţa“ care este predicată şi edificată aici nu are, ca adevărata cre-dinţă, adevărul revelat al Scripturii ca bază, ci o falsifi-care înnădită din pasaje biblice interpretate în mod deformat.

Cei ce caută vindecarea sunt înşelaţi spunându-li-se că au dreptul la vindecare. Aceasta se bazează pe falsa „evan-ghelie deplină“ a penticostalilor, care afirmă că Cristos a purtat deja pe cruce toate bolile credincioşilor şi de aceea un credincios nu are motive să fie bolnav. Cei ce caută vindecarea trebuie doar s-o „accepte în credinţă“, res-pectiv „s-o pună în libertate“. Invocând nişte promisiuni care nu mai sunt valabile pentru credincioşii în Cristos, creştinii sunt ademeniţi spre o pseudo-credinţă arogantă, care nu cere vindecarea de la Dumnezeu, ci o revendică ca pe un drept şi în ultimă analiză vrea să-L oblige pe Dumnezeu să vindece.

Aici trebuie să ne aducem aminte de ispitirea Domnului, când Satan invocând o promisiune biblică (scoasă din context) a vrut să-L ademenească să Se arunce de pe aco-perişul plat împrejmuit al templului. Domnul ştia limitele date de Tatăl Său în timpul vieţii Sale pământeşti şi l-a învins pe duşman cu Cuvântul important şi pentru noi: „Să nu-L ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău“ (Mt.4:5-7).

Dar înseamnă să-L ispiteşti pe Dumnezeu când nişte „vindecători“ carismatici oferă victimelor lor toate „for-mulele posibile ale credinţei“ şi tehnici care sunt chipu-rile eficiente, pentru că Dumnezeu ar fi legat de credinţa creştinilor, respectiv de „legile credinţei“, astfel încât fie-care creştin „care crede corect“ să şi primească ceea ce crede. Aici, darul biblic al credinţei făcătoare de minuni, care a fost dat de Dumnezeu de la caz la caz (cf. Mc. 11:22-24), se transformă într-o tehnică magică în mâna omului cu care vrea să-L determine pe Dumnezeu să-i îndeplinească toate dorinţele.

La o asemenea credinţă manipulatoare, arogantă, Dum-nezeul atotputernic nu răspunde, nici Domnul Isus Cris-tos, ci dumnezeul acestei lumi, care se dă drept înger de lumină. Această „credinţă“ poate să producă vindecări absolut minunate, dar ele au loc printr-un alt duh şi un alt Isus. Ele nu poartă în sine caracterul vindecărilor biblice ale Domnului şi apostolilor Săi, ci sunt precursoarele minunilor de vindecare cu care Dumnezeu nu are nimic de a face şi pe care falsul profet le va face cândva.

6. Ţinerea de Cuvântul lui Dumnezeu demn de încredere!

Este decisiv de important ca în chestiunea de care ne ocupăm aici să ştim dacă Dumnezeu mai vorbeşte azi prin semne miraculoase şi prin profeţi care înţeleg mai profund şi mai clar căile lui Dumnezeu. Mulţi creştini resimt învăţătura despre încetarea revelaţiilor divine şi a semnelor miraculoase odată cu epoca apostolică ca o jefuire; ei îşi doresc şi azi revelaţii vizibile ale gloriei lui Dumnezeu, visează la o trezire la scară mondială, în care să revină vremurile apostolice. Ei visează la o Biserică glorioasă, triumfând de succesul maselor, căreia îi şade lumea la picioare.

Dar dacă studiem în context învăţătura Scripturii despre ultima parte a epocii harului, atunci vom constata că Cuvântul lui Dumnezeu nu prezice o trezire în masă, ci mai degrabă apostazia în masă de la credinţă, o creştere rapidă a fărădelegii, ocultismului şi rătăcirii anticreştine.

Biserica însăşi suferă sub aceste tendinţe, şi de aceea Cuvântul lui Dumnezeu socoteşte aceste ultime vremuri ca fiind „vremuri rele“ pentru credincioşii adevăraţi (2.Tim.3:1). Sunt vremuri de decădere şi rătăcire, vre-muri de judecată în casa lui Dumnezeu, în care adevăraţii credincioşi constituie o mică minoritate care este combă-tută, batjocorită şi de asemenea persecutată.7

În aceste ultime vremuri, Dumnezeu nu Se revelează prin noi apostoli şi profeţi, prin semne miraculoase care produc senzaţie sau prin „revărsări senzaţionale ale Duhului“. Duhul lui Dumnezeu a fost revărsat odată pentru totdeauna în Ziua Cincizecimii asupra Bisericii, ca să rămână cu ea până ce va ajunge în glorie. Pe de altă parte, lucrarea Duhului Sfânt în vremea sfârşitului prin starea carnală şi rea a credincioşilor, prin neascultare de Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu şi prin acomodarea la lume este în mare parte înăbuşită şi tulburată.

Rămăşiţa fidelă de credincioşi pe care Dumnezeu o mai lasă pe pământ în vremea sfârşitului se caracterizează prin faptul că are mică putere, dar păzeşte Cuvântul Domnului şi nu-I reneagă numele (Ap.3:8). Prinderea fidelă de Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu într-o vreme în care masa de creştini cu numele se abate de la Sfânta Scriptură şi se îndreaptă spre falşii învăţători şi profeţi ai Anticristului este cea mai importantă caracteristică a cre-dincioşilor autentici în vremea noastră.

Mijlocul hotărâtor de har pe care Dumnezeu l-a dat Bi-sericii pentru probele de calitate şi luptele din această vreme a sfârşitului este Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, aşa cum subliniază şi apostolul Pavel:

„Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri strică-cioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi. Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său, care vă poate zidi sufleteşte şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi“ (Fap. 20:29-32).

Acest Cuvânt trebuie ţinut în credinţă şi apărat contra atacurilor ereticilor şi înşelătorilor, contra jafului criticii biblice şi contra adaosurilor înşelătoare ale falşilor pro-feţi. Trebuie să trăim din plin şi ascultători acest Cuvânt în viaţa noastră cotidiană, în bisericile noastre, şi să-L onorăm pe Dumnezeu printr-o urmare fidelă a Cuvântului Său. Acest Cuvânt mai trebuie vestit în aceste zile grele ca evanghelie, ca mesaj al salvării, pentru ca să mai fie unii salvaţi, înainte de a se încheia ziua harului şi de a veni pe neaşteptate judecata mâniei lui Dumnezeu peste o omenire nelegiuită.

„Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Cristos Isus, care are să judece viii şi morţii, şi pentru arătarea şi Împărăţia Sa: propovăduieşte Cuvântul, stă-ruie asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, în-deamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plă-cute şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite. Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist, şi împli-neşte-ţi bine slujba“ (2.Tim.4:1-5).

print